April 30th, 2008 
Mergem pe ce litoral dorim!
Citesc si eu si ma crucesc, la fel ca si Iulian Enache, ce chestii “destepte” pot debita unii indivizi microcefali, speriati vezi-doamne ca romanul incepe sa isi deschida ochii si sa realizeze cat de “calitative” sunt serviciile in Romania (ca asa ar trebui, la preturile astronomice) si ca exista mai bine si mai ieftin. Fie ca e la bulgari, la greci sau in Sri Lanka.
Venus din “mila”, AKA Lucian Iftimie si doctor si inginer (ca raposata de era si profesor, ca 3 titluri e mai bune decat numai doua), ne dovedeste ca are privire inteligenta (macar atat) si se revolta in scris prin mirificul si de creier intepenitorul comunicat de se poate citi pe articolul “legat” mai sus.
Ceea ce trebuie sa inteleaga nenea in cauza este ca romanul incepe sa fie mai putin tampit si mai mult destept, ca romanul (macar o parte din populatia asta patrioata), incepe sa se stearga la popou cu apasarile de genul “la noi e mai bine” si “ca la noi, niciunde” si sa isi scoata corneea in vizite, pentru a-si da seama ca orase de 5 stele la noi inca nu sunt, chiar daca unii primari taranisti (am eu o treaba cu Ciuhandu) folosesc sintagmna asta si cand trag apa.
Romanul nostru incepe sa puna la miscare bolentinul de plastic si sa isi scoata piranda in lume. De acolo acelasi roman vede cu stupoare ca este normal sa NU fii injurat de nus’ ce vanzatoare cu 2 clase si tupeu de mahalagioaica, vede ca este ceva obisnuit sa fie strazile curate, sa aiba parte de liniste si de confort. Si cand se pregateste spasit sa plateasca luxul cu bani multi afla cu si mai multa mirare ca luxul de a fi mers in tara straina la un hotel decent l-a costat sensibil mai putin decat pe plaiurile maneloritice.
Odata venit acasa, romanul scolit le spune si altora. Poate la o sueta la remi in curte, poate pe un blog, poate la coada la bancomat sau la plata ratelor. Dar cert este ca SPUNE. Si tot mai multi romani inteleg ca luxul cel mare il reprezinta sa mergi in ROMANIA, ca luxul in cauza vine si cu diverse penetrari placute din partea tuturor, de la sofer pana la camerista, trecand prin caratorul de bagaje si tragatorul apei de la buda. Ca pe aici esti si “vorba aia” si cu banii luati.
“Banii vorbeste”, asta e concluzia si pana la urma matematica e aceeasi si daca numeri paralele in romana, germana sau maghiara. Ideea este ca pana la urma tu, ala de dai cu banu’, sa fii fericit. Si in ciuda patriotismelor de genul “23 august” in Romania sansele de a fi satisfacut sunt putine (nu spun nule, ca doar mai sunt si locuri OK, dar sansele astea tind lejer spre zero).
Oricat se infioara de emotie Lucian gura de aur, NU suntem obligati sa manacam rahat numai pentru ca am avea vreo datorie fata de tara asta. La fel cum nici televiziunile astea nu au obligatia sa inghita rahat numai pentru ca nu sunt “patrioate”. Ca, si in cazul in care dintr-o data toata lumea ar prezenta cum curge de frumos laptele cu miere sau cappuccino in tara asta, romanii inca au alte metode de informare.
Am facut booking cu succes deja in Berlin si Munchen, de acasa, pe booking.com (recomand) si un simplu card de euro (sau dolari daca vreti), ce poate plati pe internet (cardul costa vreo 5 lei). Am rezervat camerele pe numele meu, am dat cardul ca si metoda de siguranta (in caz ca nu veneam sa ne luam camera), si peste cateva saptamani ne-am prezentat la hotel, am zis numele si am platit (abia atunci) camerele. Fara intermediari, fara smenuri. Simplu si la obiect. Nu intru in detalii despre conditiile de cazare, ca iar ne intoarcem la dureri mai vechi.
Anu’ asta nu stiu daca vad litoral (am planuri de Garana Jazz Festival si nu stiu daca e al meu liber), dar sigur mi-as pune fundul pe scaun, as alege o destinatie “misto”, as face booking direct la ei si as pune superbul meu fizic intr-un avion. Pentru ca pana la urma EU platesc pentru sejurul meu si tot EU doresc sa ma simt bine. Departe de manelisti si plaje murdare, departe de hoteluri de 3 stele in care nu ai nici macar un frigider, dar platesti suta de euro pe noapte, departe de gropile de zi cu zi si de bazarele in miez de oras.
Puteti sa scrieti zeci de comunicate de genul asta si sa le inramati ca pe raposatul prin toate clasele si institutiile, pana la urma MINCIUNILE voastre tot vor esua. Pentru ca, in loc sa atacati miezul problemei si sa transformati litoralul romanesc intr-o reala atractie, va tineti de cioace si de incercari de intimidare/dezinformare. Dezvoltati litoralul asa cum trebuie si zau daca mai plecam pe altundeva.
April 30th, 2008 Cat valoreaza lucrurile pentru care ne-am sacrificat?
Acum niste luni citeam la zoso un post despre batrani si valoarea uriasa pe care o au pentru ei te miri ce vechituri pe care noi nu dam 2 bani. Normal ca era un alt context, dar de pe atunci chestia asta m-a facut sa ma gandesc serios la idee. Am si eu batranii mei si, pentru ca traim impreuna, exista mereu ‘lupta’ asta de a scoate din casa “rahaturile” alea vechi.
Avem inca “recame” (canapele din alea vechi si masive), o biblioteca teapana (pe asta n-as da-o pentru nimic in lume), dulapuri de acum 40 de ani. Si de cate ori ma uit la ele imi vine asa sa le scot pe geam de la etajul 2, mama lor de rahaturi vechi.
Si totusi …
Imi povesteste bunica despre cum erau in rate prin anii 60′ pentru ca aparusera televizoarele alb-negru. Un Orion mare cat masa din sufragerie costa 5000 de lei, in conditiile in care salariul ei era de 700 de lei. Si covorul ala vechi a costat 2000 si biblioteca si mai mult, iar mobila din camera lui mon pere a fost 11 mii de lei.
Sunt vechi acum si ne gandim ca poate e o idee buna sa scapam de ele. Dar, de cate ori ma gandesc cat de vechi sunt (chiar daca sunt in stare buna), ma gandesc cat au tras ai mei pentru ele. Nu am putut intelege asta, pana nu am avut eu personal ceva cumparat exclusiv din banii mei.
Din primul salariu, acum 9 ani, am cumparat o troaca de bicicleta. Cica mountain bike. A fost 110 marci (inca erau marcile pe atunci), toata ruginita si vai de sufletul ei. Dar era A MEA si imi dorisem o bicicleta de genul ala de ani de zile. Am investit cateva luni bani destui din salariul micut pentru ca “bita” mea sa aiba echipamentele necesare si sa poata fi numita bicicleta. Este si la ora actuala unul dintre obiectele mele cele mai dragi.
Acum 8 ani am avut accident. Am fost lovita de o masina ce nu mi-a acordat prioritate si am zburat pe sensul celalalt. Cu toate ca aveam capul lovit si o durere crunta in umarul drept (se pare dislocat), prima problema a fost bicicleta. Pentru ca stiam cat de mult m-a costat si la cate am renuntat la 20 si ceva de ani pentru micuta mea jucarie. Stiam ca oasele se pun la loc (eram si eu pe atunci tanara si cu impresia ca sunt usor nemuritoare), dar ce era rupt in metal, asa ramanea.
Bicicleta mea in acest moment pentru mine inca valoreaza cat una de 2000 de euro, desi mi-e teama ca nici o suta nu as lua pe ea. Am acum masina si nu m-am mai fatait pe bici de vreun an cel putin. Si totusi, desi este atat de inutila acum, nici nu ma gandesc sa o vand. Pentru ca simt ca as vinde ceva din mine.
Pentru ai mei mobila aia veche este un fel de bicicleta. Este munca lor din tinerete, sunt concedii pe care nu le-au avut, sunt prajituri de la care s-au abtinut, pentru a fi si ei la rand cu ‘lumea’. Sarmani veniti de prin fundul Moldovei si Transilvaniei, au muncit pentru niste obiecte care acum se schimba dupa cum este moda.
Bunica mea viseaza la o canapea noua, desi se uita la cea veche cu atat drag. Am reusit sa scoatem teveul vechi, nefolosit de atatia ani, pentru ca si-a dat seama ca era mare si ca niciodata nu se va mai uita nimeni la un televizor vechi cu lampi si alb-negru. S-a despartit de el cu greu, dar fericita intr-un fel ca i-am luat un “magadau” atat de frumos, numai pentru ea.
Am reparat “recameurile” si sunt ca noi. Si nu, nu le voi schimba. Chiar daca pentru mine sunt niste vechituri (sincer unele sunt mai sanatoase decat chestiile astea noi) si poate mi-ar placea niste decoratiuni interioare ca in revista, nu voi muri inca niste ani. Si eu sunt legata de dulapurile alea, si de canapele si de biblioteca plina de carti si de diplomele mele pe care ai mei le tin ca la expozitie (astia sunt parintii, uneori chiar nu ii poti intelege ;)). Au acolo singura mea medalie de aur de la un concurs de Karate (luat la sectiunea kata), ca eram cal batran cand m-am apucat si nu aveam apetenta pentru concursuri si pleuri, acolo sunt diplomele mele de centura, sunt pozele mele de la radio, de la banchet, cele mai frumoase si mai dragi lor.
Cat valoreaza oare lucrurile pentru care ne-am sacrificat? Pentru mine bicicleta mea valoreaza cat masina cea noua, iar masina cea noua cat apartamentul. Pentru parintii mei vechiturile lor valoreaza cat o viata de om (a lui tata-miu, ca eu nici nu eram nascuta pe atunci), valoreaza cat anii pe care i-au irosit muncind pentru ele, cat fericirea de a le avea, cat durerea de a se desparti de ele.
April 29th, 2008 Sambata la Viena
N-am apucat sa mai povestesc si eu ce si cum, dar uite ca imi fac timp. L-a prins pe iubi avantul patriotic, asa ca sambata dimineata la 5 ne-am “inmasinat” (ca doar nu e barca :D) si am plecat spre Viena. Cu putini bani la noi (el nu a prins exchangeul deschis, iar eu intru in faza de “nu mai cheltui atat de mult, ca ai rata mare la masina”).
Oricum, nu la shopping mergeam noi, ci sa ii aratam mamei lui Viena (si sa o vedem cu prilejul asta si noi: eu si sora lui).
Drumul a fost placut si destul de scurt (asa cel putin a parut), am cascat ochii la colectia de elici eoliene ce incep sa apara de la iesirea in Ungaria si la soarele superb care ne-a tinut companie.
Am oprit la un “designer outlet” inainte de Viena (l-am vazut de cateva ori deja, la plimbarile in Munchen si nu stiam ce hram poarta). Sunt cred sute de magazine cu toate minunile de “brenduri” cu putinta si niste preturi de pici in fund de mici ce sunt. Am vrut sa ma intepenesc un pic la “Colin’s” (blugii mei preferati, in ideea in care Levi isi cam bat joc de tipe slabanoage si lungi), dar era magazinul inchis. Sunt convinsa ca gaseam niste blugi ieftini (fata de Timisoara) si buni.
N-a fost sa fie .. asa ca am luat de la Cross niste nadragi cu 30 de euro (sa nu zic ca nu am shopuit chiar nimic) si ne-am fatait in zona. Multe numere de Romania pe acolo, oameni veniti si ei pentru hainele de calitate si preturile de cateva ori mai mici decat in Ro.
Am plecat spre Viena si ne-a luat cred o ora sa gasim loc de parcare prin zona centrala. Destinatia era Centrul, dar ioc parcare. La fel de aiuristic ca in Timisoara, cu diferenta ca pe acolo nu se parcheaza amboulea ca la noi si nu sta nimeni cu avariile aprinse pe unde iti este lumea mai draga.
Nu discutam despre curatenia exemplara si cladirile superbe, ca ne apuca plansul. “Soacra” mea era socata ca nu vede tencuiala pleznita prin zona, i-am explicat ca pe la prostii astia de austrieci, nemti si alte natii de genul cladirile sunt frumos intretinute, asa ca mai are de “sapat” pana sa dea de gioarse.
Am vazut si un showroom Ferrari cu 3 ‘masinute’: una rosie, una galbena si una neagra. Ieftine ca braga (cea mai “serioasa” era numai 275 de mii … de euro). Dupa ce am mai facut glume imbecile despre cat de repede ne-am permite una dintre ele (ii ziceam lui iubi ca am lasat cardul de euro acasa, ca ii luam si lui aia neagra, asa de placere) si am cascat ochii la cladirile superbe din zona, ne-am intepenit in fata unui Starbucks. Ca orice vazatori de filme de fite si seriale cu Manhattan, era clar ca trebuie sa oprim acolo. Am savurat un latte machiatto mare (ca ma tin departe de cafele) si un “gogos” cu glazura de ciocolata (am eu un fetis cu astea), iar restul “garzii” si-au ars vorbitoarele cu neste cafea de Sumatra (cred) fierbinte de s-au topit toate plombele de amalgam din gura (daca au).
Am mancat pe la un “shop” arabesc, mancare chiar buna si ieftina si ne-am mai fatait prin zona. Apoi ne-am imbarcat din nou si am facut cale intoarsa catre Romania, incantati ca am vazut si noi inca un oras superb si ca am avut parte de asa vreme excelenta.
Ne-am intors prin Bundapesta (am facut ocol de pe autostrada), pentru ca mama lui iubi sa vada (asa pe noapte) si capitala vecina si prietena. Magnifica si ea, mai ales noaptea.
Nu cred ca am cheltuit 200 de euro (toti la un loc), asa ca am iesit destul de ieftin. In afara de motorina, am fost copii cuminti. Am ajuns acasa la 3 noaptea si am dormit tun. 22 de ore de drum si atatea lucruri frumoase vazute. Astept sa prin pozele de la iubi, sa pun si eu ceva pe blog 
April 22nd, 2008 16 întrebări existenţiale
DORO se pare ca nu m-a uitat si are niste intrebari interesante pentru mine (merci de leapsa ;))
1. Ziua cea mai frumoasă?
Orice zi este frumoasa cand este soare. Daca va referiti la trecut, ziua in care el mi-a spus ca ma iubeste
2. Lucrul cel mai uşor ?
Sa critici.
3. Cel mai mare obstacol?
Limitele personale pe care nu le poti depasi decat cu greu.
4. Cea mai mare greşeală ?
Sa nu spun destul de mult te iubesc (nu doar iubitului), sa incerc sa fiu ‘ice girl’, sa fac economie de zambete si vorbe frumoase. Si le regreti pe toate, cand unul dintre cei importanti in viata ta pleaca pe alta lume.
5. Cauza răutăţilor ?
Intoleranta si prostie.
6. Cea mai mare înfrângere ?
Au fost mai multe. Am incercat sa ma adun insa si sa o iau de la capat.
7. Prima necesitate ?
Lapte cu cappuccino. And the net of course.
8. Cel mai mare defect ?
Sunt prea repezita. Si tend sa fiu multumita de mine, incat sa imi incurc itele cu progresul personal.
10. Persoana cea mai periculoasă ?
Prietenul fals.
11. Cel mai urât sentiment ?
Frica. Am urat mereu senzatia asta si am incercat sa o evit. E greu uneori.
12. Cel mai frumos cadou ?
Fiecare zi. Familia mea pentru care insemn totul si care inseamna totul pentru mine. Cainii mei, iubitul, prietenii ..
13. Cel mai bun remediu?
Muzica.
14. Protecţia efectivă ?
Abstinenta (zau daca stiu ce sa zic)
15. Cele mai necesare persoane ?
Familia si iubitul. Plus unul doi prieteni
16. Sentimentul cel mai frumos ?
Speranta ca maine va fi mai bine.
—
Adi, hai, la munca 
April 21st, 2008 Nu cred: am masina!
Oh da, fata mamii este acum in fata geamului si se bucura de lumina benefica (si mai sigura) a becului de pe strada. Astazi este ziua cea mare in care familia mea are prima ei masina. Singurul om in casa cu destul curaj sa conduca o magaoaie de genul asta, a adus “fetita” acasa. Hai sa rememoram aceasta zi de neuitat 
Undeva pe la ora 16 (patru pentru telelei ca mine, care nu prea le au cu fazele astea de PM, AM). Eram prin camera, bataindu-ma de zor. Nu prea imi venea sa plec la job, asa ca pun mana pe telefon. Sun la nenea de la Autoglobus sa il mai intreb de sanatate:
eu: Ceau, stiu ca ma urasti .. zi-mi si mie, le-au intrat banii astora de la banca?
el: da, acum primesc RCA-ul pe mail.
eu: cand pot veni sa iau masina?
el: cand vrei
eu (shooting for the moon, vorba aia, sau pur si simplu dand replica asa din “vole”): acum?
el: si acum. Hai, daca vrei.
eu: ba’, vezi ca nu glumesc. Dau suta de mii pe taxi pana la voi, sper spre binele tau ca plec cu masina de la voi.
el: hai, mai odata.
Asa ca am pus mana pe telefon din nou si am incercat sa dau de Adi. Care, conform obiceiului din ultima luna nu raspunde la aparat. Asa ca ies in tromba din casa, urc la patru si dau buzna prin casa, urland ca nebuna: “da’ mai raspunde naibii la telefonul asta”, in timp ce Ghibi imi desena noi zgarieturi pe antebrate si incerca un french kissing cu limbuta aia lui uriasa.
Adi s-a miscat rapid (a inghitit cu sughituri ultimele imbucaturi .. ca orice om de bun simt am nimerit la masa) si am chemat un taxi. Baiatul stia deja unde merg si s-a amuzat auzind comentariile noastre “perverse” despre barbati si intelegeti voi. Ca suntem de-a dreptul “aprise” in discutii de genul asta si cu un limbaj destul de ingenios incat sa fie spectacol.
Am coborat la Autoglobus si am trecut pe langa doua “corsici” (una bej metalizat, aflu mai acolo ca e “fata” mea, si in spate, una rosie). Pana sa faca ‘nenea’ actele, am primit acces la cheie si ne-am postat langa masina in cauza. Putea a nou si a incins (a stat la soare destul de mult), dar clar .. “scula misto”. Ne-am fatait amandoua pe acolom, dandu-ne cu presupusul si facand tot felul de scenarii ciudate (ca ne duce creierul la tot felul de minuni) si apoi am intrat la discutii. Si semnat acte si iar discutii.
Spre final ne-am imbarcat pentru o oprire la Lukoil (cu tot cu domnul in cauza), timp in care am ocupat spatiu de pomana pe acolo. Dupa care l-am dus inapoi pe bietul om, socat de limbajul nostru colorat si de faptul ca pana la urma conduc chiar ca o cizma. Dar am ajuns OK si l-am debarcat.
Dupa asta, ne-am miscat spre casa, incantate amandoua de jucarie si pregatind noi ganduri de bine colegilor de trafic ce au pasiunea de a se ‘baga” in intersectie ca niste kamikaze. Normal ca am tras si niste “innecari”, ca inca nu pot sa apas pedala aia de acceleratie ca tot omul. Mi s-a zis de mii de ori sa o calc serios la pornire, ca e benzinar, numai ca mie mi-e mereu mila de masina. In general, la cate opriri si porniri am avut de facut, procentul de “buctari” este mic.
Am ajuns in siguranta acasa si am parcat (mai departe un pic de bordura pe cat si-ar fi dorit Adi, dar e strada destul de lata si prefer in primele zile sa parchez cu 5-10 cm mai departe decat sa “belesc” niste jenti care au costat o caruta de bani). Rabdare si tutun, ii dam de capat pana la urma.
Partea buna este ca nu m-am infipt in nimeni pana acum si intentionez sa nu devin prea afabila nici in viitor. Oricum masina este EXCEPTIONALA, sunt indragostita de ea si incantata de jucaria mea. Revin of course cu noi detalii pe masura ce trec zilele si se succed iesirile mele in trafic (speram fara evenimente).
April 20th, 2008 De ce se intalnesc bloggerii din Timisoara, versiunea mea
Ati ghicit. Sunt proaspat venita de la Irish Pub de langa Tribunal, usor ragusita de atata povestit si afumata de la prea multe tigari aprinse. Oricum faza asta o rezolvam noi data viitoare (ne-am propus sa iesim la aer curat, ca poate si vremea ne-o va permite). Era pe blogul lui DeCe o intrebare lansata de un cititor, ceva de genul “dar ce va tot intalniti voi?” si m-am gandit ca e o idee buna sa prezint motivele mele:
1. Iubi doarme, ma plictiseam
Jumatatea era preocupat cu somnul de frumusete, asa ca ora 16 si ceva (hai jumate) era destul de “boring” pentru mine. Am incercat sa joc Heroes IV, sa mai citesc neste bloguri si pana la urma mi-a venit ideea ca totusi as putea merge la “miting”, ca doar e aproape de unde eram. Chiar daca aadryanaa mi-a facut bucata si s-a hotarat in ultima clipa sa nu mai vina (ceea ce m-a facut si pe mine sa spun ca maimuta “ok, las’ ca nici eu nu merg”), dupa jumatate de ora de la inceperea “oficiala” a intalnirii, l-am sunat pe De Ce si mi-am miscat fundul.
2. E o idee buna sa fugi de munca
Pentru amaratii cu small web business duminica este zi de lucru. Asa ca intre 2 divuri ce nu se aliniaza si niste bold la fonturi, aceasta intalnire a fost o gura de aer proaspat (in ciuda fumului anterior mentionat). 3 ore de povesti relaxante cu oameni care gandesc similar si pauza de cugetat la css-urile de fiecare zi.
3. Nu te simti un ciudat
Nu stiu cum sunt altii, dar eu deja ma simt “freaky”. Oamenii “normali” nu au treaba cu RSS-ul, cu SEO sau feedburner, nu stiu diferenta intre blogspot.com si wordpress.com si chiar nu ii intereseaza. Si uite ca ciudata cu blog se simte de multe ori marginalizata la comentarii de genul “naiba va intelege pe voi astia cu bloguri”. Noi astia cu bloguri suntem clar niste ciudati pe langa ei, asa ca intalnirile in cauza sunt numai bune pentru a ne da seama ca desi suntem ciudatenii, macar nu suntem singurii pe lume cu problemele astea.
4. Povesti si noi prieteni
O masa lunga, bere, fresh orange juice, ciocolata calda, tigari, povesti. Oameni de varste similare cu pasiuni similare si experienta de viata asa cum se pricepe fiecare. Si multe povesti, pentru ca ne plac cuvintele. De fiecare data intalnesc oameni interesanti si ii regasesc pe cei care imi sunt deja dragi.
Si acum .. asteptam urmatoarea intalnire
Later edit: OVI ARE POZE
April 19th, 2008 Uf, bancile astea
Dupa cum stiti din postul anterior, joi am achitat avansul si tot felul de taxe pentru micuta mea Opel Corsa. Am facut plata in cauza in mai putin de 1 ora de la primirea facturii de la UniCredit Leasing. Normal ca bancile nu pot fi si ele atat de prompte, ca doar nu au niciun interes.
Am vorbit azi-dimineata cu nenea de la Autoglobus, care se ocupa de comanda mea si care primeste deci comisionul pentru vanzarea masinii si mi-a spus ca inca nu s-a confirmat plata de la BRD la Tiriac. Desi plata s-a facut joi dimineata, cele peste 110 milioane de lei vechi inca nu figureaza in cont. Desi m-am dus in dinti cu ordinul de plata (foaia a doua) atat la cei de la leasing cat si la Autoglobus, cei cu leasingul nu au voie sa inceapa miscarile de inregistrare si de pregatit asigurarile (ceea ce imi permite sa iau “copilul” acasa) pana nu se vad in contul lor banii.
Asa ca asteptam cu bucurie. Chiar daca eu am fost in stare sa trimit peste 3000 de euro in cateva minute in contul lor, pana se vad banii mai trece niste apa pe Bega. Ador sistemul bancar din tara asta.
April 17th, 2008 Cum m-am despartit de 110 milioane …
Today is the day. Ziua in care intru in randul nefericitilor ce au rate de platit, dar masina noua. M-am infipt la UniCredit leasing inca de la 10 jumatate, am semnat contracte si mi-am luat factura. 20% din valoarea masinii, taxele lor de management de cont si inmatricularea. Una peste alta undeva la 110 milioane lei vechi, adicatele 11 mii de coco romanesti cu acronim. Restul se vor plati in 4 ani superbi, pentru a acoperi 12700 de euro valoarea ei, 2200 CASCO pe 4 ani si restul spe(te)zelor si comisioanelor, plus dobanda.
In mai putin de 1 ora am facut si plata (slava domnului pentru contul in BRD din care am facut plata prin OP. Chiar ma apuca zbatul gandindu-ma la faze apocaliptice de genul eu cu 3000 de euro in dinti. Nu sunt neaparat prapastioasa, dar sincer nu cred ca eram prea linistita).
Daca stelele se aliniaza perfect, pe sambata dimineata sau luni (sa nu fiu nerabdatoare), am jucaria. 
Nu ma pricep nu stiu cat de mult la astea, dar cam astea sunt chestiile importante (unele numai pentru mine)
- Motor de 1.4 (90 CP)
- Model Opel Corsa cu 5 usi
- Fabricatie: 2008
- jenti “smechere” (ca in imagine) .. sa speram ca nu voi iubi bordurile prea cu pasiune
- mp3 player, comenzi pe volan, balarii din astea
- scut pentru baia de ulei (am inteles ca noi tipele avem talent la spart chestii din astea)
- faruri de ceata etc.
- este sistemul Enjoy (cu niste dotari suplimentare), ca nu am vrut Essentia.
Culoarea este ca in imagine. Imaginati-va un numar de RO si o ochelarista la volan si astea suntem noi. Astept cu maxima nerabdare sa ma joc cu ‘fetita’
April 14th, 2008 Hepi barsday Dojo Design
Yep, it’s that time of the year
Acu exact un an mica firma Dojo Design primea blagoslovenia divina, recte semnatura de la tanti de la Registrul Comertului, asta dupa destule tarasenii (probleme cu contabila ce trebuia sa se ocupe, care a busit actul de constituire si altele, chestie care m-a costat suplimentar etc.)
A doua zi ma suna tanti jurist sa imi spuna ca sunt datoare un suc si ca am ajuns si eu roman capatuit, adica sunt dumnezeu de firma. Ca eu sunt si sef si executant, asta e alta treaba, ideea este ca sunt si eu in stare sa cotizez legal si suplimentar la stat (sa nu se planga statul ca moare de foame din lipsa banilor mei).
Ce pot spune ca am invatat in anul asta?
- ca vei avea mereu client buni si mai putini buni
- ca faptul ca dai factura iti creste deja sansele de a lua proiectul sau chiar de a castiga respectul clientului
- ca ai o caruta de taxe de achitat
- … dar ca iti ramane mereu ceva in plus, deci nu mori de foame
- ca un contabil bun este important, altfel e mai greu (inca il caut pe asta bun)
- ca trebuie sa muncesti mult pentru a o misca din loc
- dar ca e placut sa fii tu seful si sa nu mai pupi in fund orice prostalau cu aere de sef
- ca dezvoltarea depinde de tine si de cat poti munci
- ca tinzi sa muncesti ca neomul numai sa reusesti si te minti ca o vei lasa mai moale
- ca nu ai un weekend ca lumea
- ca trebuie sa spargi pana la urma telefonul ala
- ca te contacteaza tot felul de lache cu tot felul de propuneri idioate, crezand ca este fraierul de serviciu
- ca inca ai clienti care doresc servicii pe gratis (daca se poate), dar ca poti sa ii tii departe si sa discuti cu cei seriosi
- ca te mananca inclusiv cu fulgi, daca nu esti atent si nu ai contracte
- ca intarzie platile si e bine sa ai mereu o rezerva, ca altfel devii insolvabil
- ca e o nebunie totul si e greu sa tii treaba sub control
- ca ere bine daca faceai pasul asta mai devreme
Cam astea sunt micile concluzii .. plus ca nu mai apuci sa updatezi portofoliul cu lunile, de cat ai de lucru, dar e bine. Daca ma vedeti rar pe blog, inseamna ca muncesc de zor
April 14th, 2008 Fan Courier - (intarziem) oriunde, cu placere
Nu discutam despre rebrandingul de la Fan Courier si de sloganul “oriunde, cu placere” ci de cum dovedesc ca Posta Romana nu este totusi o idee atat de proasta daca doresti sa primesti totusi niste acte in timp util: adicatele REPEDE.
Acum cateva zile comentam despre promptitudinea celor de la “centru”, care, ca orice venetici prin Bucuresti ce sunt (ca doar nu vor fi toti bucuresteni neaosi) au devenit adevarati mitici. Aveam de primit niste acte “comandate” marti. Cu chiu si chiar mai mult vai au fost trimise documentele vineri dupa-masa.
“Maine dimineata le aveti la sediu” asa a sunat promisiunea de la trust, iar eu am batut fericita din palme (dupa injuraturile de genul “pai bine, ma, era vorba ca joi, nu sambata le primesc). A venit sambata, a trecut si duminica.
Azi dimineata m-am infipt la sediu pentru a afla (ce banuiam deja) ca documentele mele si ale unui coleg inca nu au aparut. Sunam la Bucuresti, sa intrebam daca totusi au trimis actele. Da, le-au trimis vineri dupa amiaza.
Sunam la Fan Courier. Tanti de la dispecerat ne spune ca nu poate cauta acum ca sistemul s-a stricat. A luat numarul colegului, ca il suna imediat ce merge tarasenia (au trecut vreo 8 ore si nimeni nu a sunat). Bine ca ne-am descurcat insa.
Si mai turbata ca pierd inca o zi in care pot depune actele pentru my future car, sun pe un mobil pe unul dintre curierii care au mai facut pe la noi livrari. Imi spune ca este pe la Gara si ca nu stie cand ajunge la noi. Adica niste documente ce ar fi trebuit sa fie aici de 2 zile aveau mari sanse sa vina spre seara sau poate chiar maine.
Am luat eu o masina (dupa ce i-am zis ca ne intalnim acolo, la botul calului) si ne-am intalnit la Gara. Am semnat pentru acte, am impartit documentele si am plecat. Am aflat ca nu a lucrat sambata si desteptul care i-a tinut locul nu stia ca trebuie livrate sambata. E cred o chestie logica: daca ai niste plicuri in mana se presupune ca le imparti CAT MAI REPEDE, ca de aia e curierat rapid. Altfel le primeam naibii prin posta si costa si mai putin.
Partea buna e ca documentele sunt la locul lor si am invatat ca pana la dumnezeu (pe langa sfintii in cauza) iti mai pun bete in roate si curierii “rapizi”, oriunde, cu placere.
