Am viaţă de aparţinător: i se face rău cardiacei noastre din familie, ghici cine e pe post de taxi, toartă şi pierde vară pe holuri? Hai că aveţi 3 variante: dojo, Ramona sau autorul blogului.
Sâmbătă ne-am prezentat la urgenţe pentru că Mama Ana (bunica mea pentru ăia noi aici) simţea nişte înţepături la herţ. Cum are în palmares 5 (sau 6) infarcturi, nu e de joacă, deci hop şi noi la spital (PS: nu e vorba de preinfarct, pentru ăia de cred că nu ştiu ce vorbesc. Este unul din oamenii ăia încăpăţânaţi care au supravieţuit mai multor evenimente din astea grave, de le zice infarct).
Am ajuns la urgenţă şi normal, era deja bine speriată, tensionul la tavan şi pulsul pe aproape şi el. Făcea mişto medicul de gardă că îi bătea inima ca unei tinere care fuge. Normal, pentru că este un tip OK, gluma o spunea după ce criza trecuse (asta explică şi exprimarea mea).
Azi am fo’ din nou să se vadă cu ze medic (al ei, care sâmbătă a stat până a văzut că e totul în ordine, deşi pica de somn .. are probleme se pare cu mama din Iaşi şi venise cu avionul dimineaţa spre Timişoara, nedormit şi acolo, că nu s-a dus la party, şi aici era deja de serviciu), să facă din nou analize de sânge (ceva cu coagulare, că acolo e iar cu cântec) şi încă un EKG.
Concluzia este că e mai bine şi mergem din nou săptămâna viitoare. Normal, sunt obişnuită. Primul infarct l-a făcut când aveam eu 9 ani, 21 de ani am trăit cu spaima că se duce şi cu plimbări la spital, stat cu ea acolo etc.
Dacă tot am stat pe holuri destul zilele astea, uite nişte concluzii la cald:
- spitalul (Militar din Timişoara) este infect. Clădirea are tencuiala praf, pereţii în interior sunt pătaţi de apa de la ţevi sparte, aparatura modernă stă la loc de cinste cu ustensile de pe vremea pe când Pazvante încă vedea. Orice investiţii în domeniul acesta trebuie susţinute mai serios, e mult de lucru.
- sunt destule cadre medicale (a se citi “doctoriţe”) care consideră că e de bon ton să se plimbe cu potcoave, a se citi de data asta pantofi cu tocuri. E clar că sunt nişte doamne şi le stă bine în ipostaza asta, dar au unele nişte potcoave de cutremură spitalul. Şi normal, se simt bine plimbându-se de colo-colo însoţite de zgomotul personal. Bucuria pacienţilor, mai ales dacă au reuşit în sfărşit să adoarmă poate după o noapte albă din cauza suferinţei;
- femeile de serviciu sunt rare şi nu mai pot de grija muncii lor. Peste tot linoleumul (unde este) sau gresia poartă urmele a sute de mii de paşi şi a unei curăţenii superficiale. Le vezi (când sunt vizibile) plimbând un “mop” vechi şi negru deja de atâta mizerie, pe care il moaie într-o apă murdară … las’ să zică şi ele că au muncit. Am privit cu tristeţe podeaua de la urgenţe (clar, zona super importantă) şi îmi venea mie să pun mâna să spăl pe jos
- personalul în cauză, după cum spuneam, nu este chiar tot timpul de găsit. Azi era o băltucă de sânge la policlinică. Unui pacient i s-a făcut rău şi a vomitat sânge. Am văzut balta în cauză la intrarea spre EKG şi apoi dupa 30 de minute era încă acolo. Am auzit vorbindu-se că au sunat şi nu era NICIO femeie de serviciu disponibilă. Şi normal, tanti asistentă este prea importantă pentru a găsi o soluţie. Doar nu erau decat câteva zeci de oameni ce puteau călca acolo sau “lua” dumnezeu ştie ce.
- există şi doctori adevăraţi. Unul ar fi cel care o tratează pe pacienta noastră, un domn cu majuscule. Vi-l recomand: Radu Pătraşcu. Un medic internist încă tânăr, adorat de pacientele în vârstă pentru că le ascultă cu răbdare şi chiar uneori se aşează pe patul lor pentru a le consulta. Se simt şi ele băgate în seamă. Am o părere destul de proastă despre multi doctori (că doar am văzut destule în peste 20 de ani de “activitate” la căpătâiul bunicii), dar cei cu vocaţie încă există şi uimesc prin bunul simţ şi modul în care îşi fac treaba. Notaţi deci numele doctorului, este unul de mare calitate.
- pentru vizitatori şi bolnavii ce se pot plimba, locul de fumat este în prima curte, pentru personalul medical, locul de fumat este la uşa de la urgenţe. Scrumiera se odihneşte plină pe coridor (mai exact pe masa din coridor) şi unii medici şi asistenţi au impresia că dacă pufăie pe fereastră asta înseamnă că nu fumează în spital. Puţea a fum de ţigară până în zona laboratorului clinic. Las’ că merge şi aşa.
- cea mai importantă persoană din spital este clar portarul. Micul mare dumnezeu, cel care taie şi spânzură, care îţi explică: “dar nu se poate domnişoară să mergeţi pe secţie, nu e zi de vizite”, după care uită regula după ce primeşte 5 lei. Anul trecut asta era “parola” de intrat, poate s-a indexat, că deh, e recesiune. Interesant este că toată lumea ştie ce face portarul, dar e la liber. De fapt la câte ai de “atenţionat” la asistenţi şi medici, ăia 5 lei chiar sunt de încălzire.
- poza de la începutul articolului e făcută clar într-un spital ne-românesc. Unde totul străluceşte de curăţenie, unde amenajările interioare au logică, nu sunt făcute de orbi, iar pacienţii nu sunt cerşetorii ordinari care sunt la noi. Cerşesc o secundă de atenţie şi poate un tratament pentru a-şi mai lungi viaţa de mizerie. Şi stau cu căciula în mână şi cu un săru’mâna pe buze, că aşa e la doctor.
Tags: spitale
Ai omis: igrasie pe pereti, saloane supraaglomerate, cu paturi inghesuite care trebuie mutate TOATE cand se aduce cate un pacient pe targa pe role de la urgente. Dupa curatenia din salon ingrijitoarele se umplu de importanta urland in gura mare sa nu care cumva sa faci urme pe podea. Brancardieri care comenteaza cand e vorba de carat targi si dus pacienti cu scaunul cu rotile. Medici pe care-i astepti cu orele pentru ca nu se deranjeaza sa anunte ca sunt retinuti si cat. Medici care nu vorbesc cu pacientii sau apartinatorii. Asistente care poarta de colo colo “bursa spagilor”. Infirmiere pe care le chemi sa schimbi pampersul la pacient si tu ridici de pacient si ele pun pampersul. Sa mai zic?
Eu am o vorba : cand ai intrat (cu nevoie) in spital sau in tribunal trebuie sa ai toti sfintii cu tine.
Hi hi .. deci cineva e chiar si mai pornita decat mine. Ai dreptate .. am intalnit si astea din pacate.
Ma tot uit ca proasta la House MD si Grey’s Anatomy si visez la ceva de genul ala. Stiu ca e serial de televiziune si scenariu, dar nu mai departe de 2 ore de condus de Timisoara, la Szeged, cei care au apelat la serviciile medicale maghiare s-au simtit ca la pension. Dar normal, da-i dreacu de bozgori, ca la noi e mai bine (ca tot avem articolul ala cu falsul patriotism)
Vezi cum faci ca sa se faca bine bunica ta, ca duminica am fost cu niste prietene la un camin de batrani din bucuresti (a se citi Romania ) si sincer nu mi-as dori sa ajunga pe acolo
Iti dai seama ca nu va ajunge niciodata acolo. Nu m-a crescut pentru ca eu sa o arunc intr-un asemenea loc
E trist ce se intampla acolo, asta este clar. Oameni care nu au nicio vina,decat ca trece timpul peste ei ..
Asa este si spitalul de la mine din oras. Nu are nici macar sali de asteptare. Sobolanii sunt in lumea lor prin curte, iar maternitatea e sub orice critica. Ce putem noi face?
Ultima concluzie mi se pare cea mai trista. In general, nu-mi place atitudinea de “da, clar, doar in Romania”. Poate ca sunt inca imatura, visatoare, naiva, desi la anul fac 25 de ani, asa ca s-ar putea spune ca n-am nici o scuza sa fiu in continuare asa. Dar nu pot sa nu cred in continuare ca o schimbare nu poate sa porneasca decat de la nivel personal. Eu nu arunc gunoaie pe strada, eu reciclez, eu nu dau atentii medicilor, eu fac dus zilnic, eu nu zgarii masinile altora doar pentru ca eu n-am, etc – altii de ce nu procedeaza la fel? De ce trebuie sa ne complacem in acel “asa-i in Romania”? Si totusi… [revenind la ideea principala in acelasi timp] colega mea de banca din generala a plecat in 2004 cu o bursa in Belgia, iar pozele din spitalul unde a facut practica par dintr-o alta lume pentru mine, care n-am cunoscut alte spitale decat cele de aici.
Din pacate, dupa ce am fost imbrancita de niste idioti peste un gard in vara asta si m-am ales cu o fractura de toata frumusetea si niste minunate rani pe picioare, am fost si eu nevoita sa petrec destul timp prin spital… intai internata, apoi mers la controale, recuperare, apoi iar internata sa-mi scoata tijele, apoi iar povestea cu controalele, bla-bla. Asa ca pot sa plusez cu miros de urina pe culoare, gandaci, paianjeni pe pereti, geamuri lipsa, usi care stau sa pice din balamale, boschetar pe jos pe culoar in propria lui voma, aglomeratie in saloane (8 in salon de 5?!?! – bine ca eu nu mai eram internata la momentul ala, ci doar in vizita la o doamna cu care impartisem salonul). Trist!
In schimb, toata lumea s-a purtat foarte frumos cu mine. Asta si inainte sa aterizeze ai mei in capitala si sa inceapa sa dea bani in dreapta si-n stanga la cine i-a dus pe ei capul, in ciuda protestelor mele. Argumentul suprem: “ce, vrei sa te macelareasca?”
Oh, the irony of it… la cine i-a dus pe ei capul a insemnat ca au ramas pe afara, ca sa zic asa exact doctorul si rezidentul care s-au ocupat de mine in seara in care am ajuns la urgente – si trebuie sa subliniez ca s-au purtat exemplar cu mine, chit ca eu ajunsesem acolo cu paie si pamant in cap si pe tricoul rock, fara nici un fel de acte, fara telefon, cu bani suficienti cat pentru un pachet de biscuiti… asta ca sa nu-si imagineze cineva ca purtam cumva vreo zgarda de diamante care sa-i fi “motivat”.
P.S. scuze pentru eventualele greseli de ortografie – grabita si nedormita de mai bine de 3 zile
Lasa greselile, ca nu sta nimeni sa le numere. Sa stii ca am observat la urgente alt fel de doctori. Anul trecut am mers cu bunica la spital cu ambulanta, facuse infarct yet again, si au fost extraordinari. Si la urgenta la fel. Acolo intai trateaza, dupa aia pun intrebari. M-au impresionat sa stii.
Adevarul e ca tot pe urgente mi-am gasit si eu alinarea in criza de lombosciatica, in situatia in care, sontac-sontac, am luat la rand toate cabinetele de neurologie din oras si la singurul la care am gasit medic mi s-a spus ca nu pot sa stau la consultatie ca nu am adeverinta de salariat. Mi-era si jena, eu stateam acolo cu o durere de picior (din cauza careia m-am si tavalit pe jos, e adevarat, si asta dupa ce m-am indopat cu antiinflamatoare de ma facusem perna) si pe usa intrau fracturi, cazuti de prin carute, accidente vasculare. Cred ca nu poti sa rezisti la urgente daca n-ai vocatie pentru asta. Si daca nu-ti pasa de viata pacientului in cel mai inalt grad. Ajuns pe sectie, insa…
@bronto are mare dreptate, schimbarea incepe de la nivel personal, si de asta iarasi zic ca si daca ar fi triple salariile in sistem nu s-ar schimba prea multe, pentru ca buba e la mentalitate, nu la bani.
la urgente iti dai seama, ca medic, cel mai rapid, ca ai o meserie binara: alb sau negru, mort sau salvat.
de asta ii si respect, e greu de tot, indiferent daca ai chef, te doare’n cot, ai hemoroizi, stii ca trebuie sa stai acolo si sa-ti faci treaba.
in rest.. am avut si eu doua interventii chirurgicale, si-mi mai amintesc atmosfera sinistra din spitalul copiilor, desi eram mic de tot pe-atunci. nu vreau sa mai calc in vreun spital romanesc, ever.
care imi poate da si mie nr de tel al dr.Radu Patrascu?va rog frumos!
Salut becca si bun venit pe blog. Noi avem numarul de mobil al sau, dar nu e prea OK sa il dam asa din start. Te sfatuiesc sa mergi la Spitalul Militar, sectia Interne si sa intrebi de el. Sigur il gasesti, ca e mai tot timpul in spital. Si el va decide apoi daca sa iti spuna si numarul