Am crescut în cinematografe. Mai exact în Victoria (ăla din Bălceascu). În rândul întâi, locul 7 sau 8. Am petrecut sute de ore la film în adolescenţă, alături de prietenul de atunci, la fel de rupt în fund. Ştiu cum a fost odată la cinema în Timişoara, am trăit declinul şi finalul, alături de familie şi de prietenii alor mei din “breaslă”.

Ştiu cât s-a insistat să se investească în sisteme audio performante şi cât s-a încercat covingerea celebrei doamne director “Dembo” că ăsta este drumul spre “progres”. Ştiu cum s-au închis cinematografele, lovite de apatia subită a foştilor “fani”, acaparaţi de posibilitatea de a auzi “surround” şi de a sta acasă în linişte.

Am stat pe frig în săli de cinema, am auzit cu “păcănituri”, am văzut pelicule frecate şi răsfrecate.

Veţi spune că omul nu mai merge la Cinema, punct.

Pănă aseară v-aş fi dat dreptate. Pentru că e mai comod să descarci de pe net (gratis, deci), că stai acasă etc. Şi totuşi ieri am văzut că apetenţa timişoreanului pentru film încă este acolo. Încă sunt cozi masive şi spectacole “sold out”. Că omul dă 21 de lei pe un bilet, plus alţi bani pe popcorn şi alte bălării pentru a vedea “trei de” şi a auzi ca din cameră totul.

Cinema City dovedeşte că torrentele nu ne-au scos mersul la cinema din cap. Că suntem dispuşi să plătim serios pentru ceva deosebit. Că 8 din cele 10 cinematografe ce existau pe când eram eu copilă, au dispărut din încăpăţânare şi dezinteres. Că era mai uşor să freci menta pe un salariu uriaş şi tot felul de “şmecherii”, decât să încerci să ţii pasul cu prezentul şi să încerci să atragi în continuare.

Pofta de cinema încă există. Nu poţi avea însă pretenţii ca acum, în 2009, oamenii să fie încă atraşi de săli de cinema renovate în ’90. Fără scaune moi şi comode, fără un sistem audio performant, ale cărui costuri se amortizau de mult timp. Mai avem 2 cinematografe din cele care împânzeau odată oraşul. Sunt curioasă când vor “muri” şi ele.

Ieri seară am retrăit bucuria copilului ce priveşte marele ecran. Cu gura căscată şi fiorul acela în stomac, aşteptând aventuri nemaipomenite şi o poveste interesantă. Ronţăind câte ceva şi savurând ficare moment de acţiune.  Şi rememorând secvenţele interesante alături de mâna de oameni ce a constituit “gaşca de film”.

Da, domnilor de la RADEF. Mall-ul face banii pe care îi puteaţi face dvs. Casierele de la cinematografele “normale” se bucură dacă au 50 de oameni în sală, Cinema City umple locurile pentru că au ştiut ce doreşte omul acum de la un film. Aţi avut şansa de a transforma sălile în ceva deosebit, încă de acum ani buni. Aţi ales să păstraţi preţuri mari şi pelicule raşchetate de atâtea vizionări. Şi acum plătiţi prostul management.

Cinematograful în care am copilărit s-a închis de mult timp. Cel pe care îl vizitam aproape săptămânal este acum Filarmonică. Din Timiş a mai rămas un coteţ, restul spaţiilor sunt deja ale altora. Teoretic mai este Cinema Studio, dar bate şi acolo vânt de … trecut.

Viitorul nu stă după noi.