E seară. Aşa pare, după întunericul ce se vede prin ferestre, în spitalul modern. Clar, iar am exagerat cu vizionările de House MD sau Grey’s Anatomy. Am venit repede cu bunică-mea, că la ea mersul la spital “în criză” se face repede. Un om cu o inimă atât de slăbită intră uşor în chestii chiar mai periculoase, aşa că am învăţat în anii ăştia să mişc repede.

Este într-o cameră cu multe geamuri chiar şi în pereţii interiori (da, am zis, prea multe vizionări) şi discută cu doctorul ei. Ies pe hol şi aştept. Niciodată nu mi-a plăcut să mă bag în fundul omului, aşa că las medicul şi pacienta să discute de ale lor.

Îl văd la 3 metri mai departe de mine. Îmbrăcat “sport”, cu un maieu închis la culoare şi pantaloni scurţi. Şi ochelarii ăia “demodaţi”, cu rame grosolane, moda anilor 80. Cred că de pe atunci nu i-a mai schimbat, pentru că erau mereu alte priorităţi. De când am apărut eu, era clară prioritatea.

Are faţa grăsulie, aşa cum o ştiu, uşor nebărbierită. O barbă de 3-4 zile pe care o “dădea jos” şi venea apoi mirosind a after-shave ieftin (priorităţi, da?) să îl pup pe obraji. “Ia vezi, dacă m-am bărbierit cum trebuie” spunea mereu, încântat de câtă atenţie îi acord. Normal că ne pupăceam, că doar eram sufletul şi viaţa lui.

Se apropie de mine. “Te rog, spune-mi că nu ai venit după ea”, îl reped din prima, din nou influenţată de filme cu îngerii morţii şi ştiind că ea nu se simte bine. Că doar de aia suntem la spital, nu pentru că mi s-a lăsat de plimbări nocturne.

Râde cu gura până la urechi şi îşi arată gropiţele din obraji. “Nu, am venit doar să vă văd”.

Mă liniştesc dintr-o dată şi îl îmbrăţişez. Este subţire, aproape ca mine, şi destul de scund. S-au schimbat lucrurile de ultima dată, când avea suta de kile. Era singurul din casă mai “reprezentativ”, de ne făcea cinste. Aşa glumeam mereu. Măcar el arăta de parcă nu mânca numai de Anul Nou.

Îl privesc cu şi mai mare atenţie. Arată a 40 de ani, clar nu ne cunoşteam pe atunci, că fiu-su era puştan. Arată bine, e vesel. Nu ştiu ce am mai vorbit. Cert este că e bine şi noi la fel.

Acum aproape 7 ani a murit de cancer de colon, descoperit când l-au deschis. Nu a ştiut asta şi oricum nu a supravieţuit primei nopţi de după operaţie, răpus, culmea inimii lui de taur, de un stop cardio-respirator. I-am stat alături până s-a închis sicriul. L-am mângâiat pe faţa rece şi inertă cu un puternic miros de formol. Ore întregi, fără scârbă, fără frică.

M-am aşteptat să am câte un coşmar, că asta ar fi “reacţia” normală, aşa cum se speriaseră şi ai mei. De fiecare dată mi-a apărut în vis aşa cum l-am ştiut: îndrăgostit de “fata lui” şi mereu interesat să ştie ce mai facem. Fiecare vis este frumos, fiecare zi după el parcă mai liniştită şi plină de energie “pozitivă”.

Azi noapte l-am visat din nou. Şi pentru câteva minute am fost din nou “fata lu’ tata” şi nu am ştiut ce înseamnă să îţi lipsească cineva din casă. Un vis ciudat, un melanj de filme şi ciudăţenii, dar ne-am “revăzut”.