December 20th, 2007 
“Yes” 2000
.. au trecut atatia ani ..
Era in 2000, undeva prin martie-aprilie. Se stia de niste luni bune ca vor veni in tara YES, trupa de rock progresiv de foarte mare valoare in genul in cauza. Ne chinuisem sa facem rost de acreditari de presa, dar cei de la Sfinx Experience (si ei la inceput cu organizarile) au reusit sa fie criptici pana la capat. Pentru a nu pierde cumva o asemenea ocazie am hotarat cativa de la “uzina” sa ne platim biletele. Am dat 1 milion (am aflat ulterior ca pretul era de 1,4 milioane, dar stia sefu’ ca fac ai mei apoplexie, asa ca a platit el restul fara sa imi spuna pretul real).
Eram pe salariul meu oricum, dar un asemenea pret era totusi mare, mai ales pentru anul 2000. Stiam insa ca stam in fata … randul 3 sau 4.
Am plecat dimineata la 5 din Timisoara cu masina. Nu aveam acreditari de presa, asa ca nu prea avea rost sa ne miscam fundul prea repede, ca nu ne dadea nimeni acces la conferinta de presa.
Am oprit in Boita (satul natal al bunicii mele), la 20 si ceva de KM de Sibiu .. pe Valea Oltului .. doamne cat e de frumos acolo .. apoi la Dedulesti (unde erau cei mai buni mici din Romania, cel putin asa le facea reclama seful meu).
Dupa ce am mancat bine (din nou) am purces spre Capitala. Eram deja obositi, dar incantati ca ii vedem pe acesti muzicieni URIASI. Am ajuns la Sala Palatului si am aflat cu stupoare ca avem acreditari si invitatii acolo. Au urmat cateva secunde in care am injurat cu totii cu ce ne-a venit la gura. Am decis totusi sa folosim biletele oficiale, cumparate cu o caruta de bani. Plasarea era mult mai buna.
Eram prima data acolo .. am cumparat un tricou negru cu imaginea de pe coperta albumului The Ladder. Am purtat apoi multi ani tricoul ala. Acum este aproape zdrentuit, dar il ador inca.
Am vazut un concert de rock progresiv de am ramas “paf”. S-au cantat putine piese de pe noul album (slabut fata de ce facea “baietii” prin anii ‘70) si multe dintre cele cunoscute .. era sala plina. Lumea in picioare. Eu fara grai. S-a aplaudat, a fost magnific.
A venit insa finalul .. am aplaudat din nou si am parasit Sala Palatului, obositi si impliniti. Era primul concert adevarat la care mergeam. Cu 2-3 zile i-am vazut pe Phoenix la Timisoara. Nu se compara, scuze fanilor, dar nu se compara. Yes au dovedit o calitate superioara, un talent urias, o precizie de ceas. MAGNIFICI.
Chiar daca Rick Wakeman nu era in lineup, ci Igor Khorochev, concertul a fost “mindblowing”…
Drumul inapoi spre casa a fost greu si obositor. Am oprit din nou la Dedulesti si am mancat si eu prima data ciorba de burta. O capodopera, chiar aveau mancare buna (nu am fost de mult pe acolo, nu stiu ce se mai intampla) …
Dimineata am ajuns acasa, mandra ca la 20 de ani am putut sa asist la asa ceva. Mi-am purtat cu bucurie tricoul, incantata cand cate un interlocutor, cunoscator mai fin de muzica, ma intreba de unde il am. De unde? De la concertul lor din Romania.
November 10th, 2007 Comentarii la romana
Pe vremea mea se chemau comentarii, nu eseuri .. si nu se furau de pe internet.
Am avut, zic eu, marele noroc de a nimeri o “profa” de romana exceptionala. A fost si “diriga” noastra sau “dira”, ca se poarta ambele prescurtari. O femeie la 40-45 de ani, inalta, blonda si neplacut de desteapta. Culta si foarte bine infipta. Si “a dracu’” pe cat posibil.
Ne era teama de ea si totusi ne placea. Era foarte stricta, dar in acelasi timp stia sa glumeasca si sa ne apere fundul de cate ori era nevoie. Si avea o manie: comentarii la fiecare opera literara studiata.
Imi amintesc si acum de bucuria pe care am avut-o cand vecina (invatatoare ajunsa la pensie) mi-a imprumutat Istoria Literaturii lui Calinescu. Aia mare si grea. Era ca “sfintele moaste” pentru mine .. nu imi permiteam o asemenea achizitie pe atunci, numai carti mai mici de critica (Busulenga, Ibraileanu, Crohmalniceanu etc.) pe care le cumparam la recomandarea ei.
Veneam pe la 4 dupa-amiaza acasa (aveam cor, instrument si tot felul de alte materii de genul … cate 20-24 de materii pe trimestru .. Pedagogic, deh) si ma apucam de munca.
Prima cerinta era sa CITIM lucrarea in cauza. Ni se dadea din cand in cand “test de lectura”, o scurta lucrare de control, cu cateva intrebari bine alese, prin care “diriga” mirosea daca am citit sau nu cartea in cauza. Daca nu stiai, luai 2. Daca raspundeai corect, nu luai nimic, pentru ca era de datoria noastra sa citim ..
Va imaginati ca am citit toate minunile in cauza (in afara de Fratii Jderi pe care chiar nu am suportat-o si am avut norocul chior sa nu dam test de lectura atunci) de frica 2-ului.
Incepeam sa citesc informatiile despre lucrare, prin critici si puneam pe masa cartile in cauza, cautand elementele interesante, nu orice aberatii. Tot de la “diriga” aveam interdictie de “copy paste”, tot cu promisiunea ca ne trozneste un 2, daca ne prinde cu plagiatul in caiet. Citeam cate ceva, imi formulam ideea, aveam schita de la ora (informatiile primite la scoala) si asa imi faceam pas cu pas comentariile.
Munceam si pana la 2 noaptea in unele cazuri (Dimitrie Cantemir mi-a mancat multe ore, Baltagul etc.) si scriam cu grija comentariul. La Baltagul am scris 30 de pagini (aveam un scris absolut superb, care s-a stricat cand am inceput sa folosesc pix in loc de stilou), in rest aveam o medie de 7-10 pagini .. nu cred ca am mers prea mult sub 5.
Nu aveam calculatoare pe atunci si nici situri cu referate facute la gramada. Citeam ca nebuna ce imi cadea in mana si scriam eu, asa cum puteam, comentariile. Mi-a folosit enorm. Acum, dupa aproape 10 ani de cand am parasit viata de liceu, crearea de continut este inca importanta. Am de pregatit oferte pentru clienti sau “planuri de bataie” de prezentat, am articole de pregatit, comunitati de “hranit” cu informatie.
Oricat de greu era pe atunci sa stau ore intregi sa scriu, stiu acum ca a meritat fiecare minut.
Incetati sa mai copiati eseuri. Puneti mana pe carte si cititi, cautati informatii pe net si judecati-le voi. Apoi, puneti mana pe stilou si incercati sa realizati ceva unicat; e greu la inceput, dar merita. Comentariile la romana nu se fura de pe net. Daca faceti asta, mai bine va lasati de scoala, ca oricum pierdeti timpul si banii parintilor. Invatati valoarea creatiei personale (chiar si un mic comentariu/eseu). Satisfactiile sunt uriase.
October 26th, 2007 Cum am inceput munca de web design …
Acum cateva zile bune am scris un articol despre inceputurile mele pe internet. Am primit un feedback pozitiv si ideea de a scrie si despre cum am inceput sa creez situri.
Era in martie 2002. Practicam Karate Shotokan de 3-4 luni. Am luat si eu ca tot omu’ harnic o binemeritata centura galbena si eram deja toba de carte. Am inceput sa citesc tot felul de articole de pe net despre Karate si stateam sa invat numele tehnicilor, cum se numara in japoneza etc.
Am realizat repede ca in Romania nu exista in acel moment niciun site de acest gen si ca era “foame” de informatie.
Si pentru ca eu eram “deschizatorul” de drumuri si desteapta lumii, am hotarat sa fac un site.
Mda .. foarte simplu de zis, un pic mai greut de pus la punct. Prietenul de atunci avea computer acasa si pe vremea aia stia oricum mai multe decat mine. Facuse liceul de informatica, asa ca era mai putin habarnist decat mine.
Mi-a deschis FrontPage-ul si mi-a spus ca functioneaza similar cu word-ul. Asa .. am ales un template negru si am inceput sa imi scriu memoriile. Culmea este ca m-am descurcat binisor. Mi-a rezervat un .ro pe myx si mi-a aratat cum sa fac transferul FTP.
De la el stiu despre Total Commander ca si FTP client si il folosesc de 5 ani in stilul asta.
Peste cateva saptamani ne-am despartit. Situl meu era inca sus, dar am trecut apoi la un domeniu mai scurt. De atunci exista dojo.ro …
Nu aveam inca un calculator acasa, asa ca stateam la job mai mult si bibileam acolo. Am trecut prin faza de gif-uri, de java applets cat mai multe pe pagina. Am schimbat layout-ul de multe ori, am invatat sa promovez, am inceput primul forum pe un sistem .cgi free hosted, apoi un Yabb si urmatorul pas a fost phpBB pe hosting donat de un membru de pe site.
Aveam un coleg care stia mai multe si mi-a aratat dreamweaver-ul si ce inseamna codul.
Am muncit pe site si mai mult dupa ce mi-am luat comp. O “rasnita” de 266 MHz, cand oamenii aveau deja comp-uri mult mai performante. Un monitor de 14″ a fost primul. Prietenul meu isi facuse upgrade de comp si componentele vechi mi le-a dat mie. A fost cel mai frumos cadou din viata mea si calculatorul, chiar slabut cum era, imi era deja indispensabil.
Am facut cate un upgrade pe comp, timp in care am facut “upgrade” de cunostinte. Stateam 10 ore cel putin pe net, invatand mai multe despre design, SEO, community management. Anul 2004 (final) a insemnat nasterea network-ului de situri.
Am inceput la fel de umil pe un free host. In jumatate de an am realizat ca faza cu “free” nu mai tine, asa ca s-au nascut wtricks.com si martialartlinks.com .. apoi lyricsandtalk.com, womenonlyforums.com, talkingaboutmovies.com .. tot la 2-3 luni mai lansam cate ceva.
Invatam mereu ceva nou si joaca asta de-e designer-ul devenea serioasa. Am investit mult timp si destul de multi bani, dar satisfactiile nu intarziau sa apara. Siturile se dezvoltau incetisor, dar lumea era multumita. Asta m-a facut sa realizez ca imi doresc sa muncesc si mai mult in domeniul asta.
Anul acesta m-am constituit ca firma de web design. Si imi impart ziua intre job, clientii mei si cele 20 de situri. Nu am facut nicio ora de web design la scoala (la Peda nu se fac din astea si, din cate stiu, nici la Litere).
Am invatat de una singura totul. Am gresit de zeci de mii de ori. Am pierdut nopti. Weekend-urile mele inseamna 30 de ore de munca (de dimineata pana seara). Am citit sute de articole, am scris sute de articole.
Inceputul meu in webmastering a fost unul timid. Dezvoltarea a fost lenta si “dureroasa”. Inca invat in fiecare zi ceva nou. Iubesc insa fiecare minut petrecut pe proiectele mele. Am refuzat mii de dolari oferiti pe cate un site. Sunt “copiii” mei. Stiu fiecare pixel. Imi amintesc cum am rezolvat eroarea asta, cum m-am incapatanat sa fac asta si aia, cate am gresit aici si acolo.
Poate nici nu mai conteaza cum am inceput munca de web design. Ceea ce stiu este ca NU doresc sa termin aceasta munca vreodata. Sunt dojo, nebuna cu 20 de situri, creator de articole, administrator de forums, designer si dezvoltator de situri. Au trecut ani de cad toti s-au convins ca sunt sarita de pe fix. Imi traiesc “nebunia” cu bucurie si savurez fiecare minut. Asta sunt eu. Asta este viata mea. Si e atat de frumoasa …
October 18th, 2007 Cum am inceput viata pe net
Este clar .. am imbatranit si incep sa ma gandesc tot mai mult la tinerete 
On a serious note .. viata mea pe internet nu a fost la inceput atat de “fericita”. Inceputul meu a fost unul foarte timid, usor imbecil. Da, a fost un timp in care eu, owner de 20 de situri si designer cu “staif” de “self taught” nu am stiut nici ce doamne iarta-ma este Google.
Daca esti curios sa stii cum am inceput eu pe net, citeste acest articol 
October 8th, 2007 Blugii revopsiti
Am vazut zilele astea un asemenea “exemplar” si mi-am amintit de ei.
Era pe dupa ‘90 .. aparusera blugii turcesti pe la noi. Aia cu “prespalare” ciudata si etichete in limba lui Osman Pasa. Costau deja destul de mult .. ii luai de pe la pietele “ad-hoc” de pe unele strazi si uneori de la magazin.
Aveau viata scurta. Culorile proaste tineau putin si in cateva luni incepeau sa aiba pete de decolorare pe fund si pe coapse, in partea din fata. Asa cum ne cumparam noi blugii “uzati” din fabrica, de la tot felul de brand-uri sic: Levi’s, Mustang sau Lee.
Pe atunci unii romani nu visau la asa ceva. Si pe atunci era urat sa ai blugii uzati.
Asa ca .. se revopseau.
Apareau tot felul de nuante de kaki sau de bleumarin, care mai de care mai ciudate. Si pentru ca nu era o culoare atat de puternica incat sa nu se vada ce a fost inainte, te trezeai cu acelasi “look” purtat pe zonele uzate, dar si cu o culoare oribila pe deasupra.
Cele mai reusite chestii erau pe negru, ca macar asta acoperea totul.
Am vazut zilele astea niste “blugi” revopsiti. Prima oara dupa mult timp (ca deh, avem second-hand in prostie, asa ca romanu’ are de unde sa ia o pereche purtata la 10 mii de lei vechi). Nu mai merita sa si-i vopseasca.
Am vazut blugi revopsiti si mi-am amintit de “moda” de acum multi ani.
Nu am avut niciodata asemenea jeans, pentru ca nu stiam o vopsitorie “ca lumea”. Tu ai avut blugi revopsiti?
September 27th, 2007 Inghetata Polar
Sunt convinsa ca unii dintre cei mai tineri cititori ai mei nu cunosc acest “brand” de inghetata, dar ma gandesc ca generatia ‘80 stie despre ce vorbesc.
Mi-am amintit astazi despre acest tip de inghetata, aparut inainte ca noi, inapoiatii de atunci, sa stim ca se poate pune si pe bat. Stiu ca eram socata la vremea aia de idea de inghetata pe bat. Oricum nu conta, aveam POLAR.
Intotdeauna mi-a placut inghetata. Sunt o gurmanda (ar trebui sa am 100 de kile, dar se pare ca “ard” repede) si inghetata a fost ceva ce mi-a tinut banutii departe de pusculita. Mergeam la cofetarie si cascam ochii la inghetata .. POLAR imi placea de vanilie si de fistic.
Pe atunci nu conta ca are sau nu E-uri. Cumparam batonul impachetat ca si untul (cred ca avea si aceeasi dimensiune) si rupeam o parte din hartia de proasta calitate si inghetata pe deasupra. Incepeam sa muscam din inghetata si cate o durere de dinti ne reamintea ca probabil avem o hipersensibilitate la rece sau trebuie sa mergem iar la macelarul de dentist al scolii.
Pana apucam sa ajungem pe la jumatate inghetata incepea sa se topeasca in mana noastra. Incercam sa “bem” partea deja lichida si sa tinem picaturile de inghetata departe de haine (chestie pe care nici acum nu o reusesc intotdeauna :)).
Au venit apoi alte feluri de inghetata. Nu stiu daca mai exista POLAR. Nu am mai cautat. Acum cumpar inghetata la caserola, cu nume italian sau cine stie ce alta ciudatenie. Mi-ar placea sa mai musc insa dintr-o POLAR. As mai fi copil macar cateva minute
