Este clar că munca lui este “atipică”. Nu intră în programul normal de salariat, de fapt nu este salariat. Şi zicea el că, pe când încă bâjbâia în domeniu şi încerca să înveţe una-alta, a scos din lista de “sfetnici” oameni care nu puteau să îi înţeleagă stilul de muncă şi scopurile. A dat exemplu un cunoscut de al său, director de bancă. Un “corporatist” de succes, un om mulţumit cu munca sa, un tip care a reuşit să îşi asigure o existenţă mai mult decât îndestulătoare pentru el şi familie, pentru care programul 9-to-5 (o fi mai lung, că munca de director o fi mai stresantă, zic io) a funcţionat de minune.

Nenea ăsta, clientul meu adicătele, cugeta dacă ar putea primi nişte sfaturi UTILE de la un asemenea om, sfaturi ce ar avea însă legătură cu un totalmente diferit stil de muncă şi viaţă. Şi concluziona el că, dacă ar dori informaţie despre cum să reuşească în “corporate world”, cum să aibă o carieră excelentă şi fericită, bancherul în cauză era clar o sursă excepţională de informaţie. Pentru că REUŞISE în domeniul în cauză şi scoatem din ecuaţie posibilitatea de a fi scârbos şi a-l informa amboulea pe omul nostru. Pornim deci de la ideea că ar da sfaturi bine intenţionate şi de calitate.

Clientul a ales să caute sprijin şi informaţie (de multe ori chiar plătită, asta este) la alţi specialişti de internet-marketing, CARE AU REUŞIT. Nu vorbim aici de loaze moarte de foame care mint pe situri că au catraliarde de dolari, dar trăiesc din 5 dolari publicitate pe site, vorbim de puţinii care au reuşit în domeniu şi clar pot oferi o informaţie de calitate.

M-a pus niţel pe gânduri ideea în cauză şi am încercat săvăd dacă şi eu, în trecutul mai îndepărtat sau apropiat, am ştiut de unde să îmi iau inspiraţia şi sfaturile.

Primul sfat general de carieră l-am primit de la “soare”. De fapt o beşteleală că tot miorlăiam că e salariul naşpa şi nimeni nu mă apreciază, în timp ce mă bălăceam lenoasă în starea de fapt, mai ceva ca porcul în rahat. A fost o trezire nasoală la realitate şi, exact când mi-ar fi venit pe gură un “dar cine te crezi să zici asta”, mi-am dat seama că are motive să ofere sfatul în cauză, pentru că viaţa lui profesională a fost mereu o reuşită. De atunci am aplicat măcar unele din sfaturi şi nu am regretat.

În viaţa de radio am avut oameni peste mine şi sub mine calitativ. Nu discutăm orgii, deşi vorbim în mare parte de colegi bărbaţi. Cei mai buni aveau mereu un alt stil de muncă şi alte idei. Am furat tot ce s-a putut de la ei, şi am căscat gura la sfaturile lor, pentru că n-au zis niciodată tâmpenii.

Sfaturile medicale mi le iau de la cine ştiu că lucrează în domeniu şi are căderea de a mă ghida mai departe. Normal că nu se face consultul la domiciliu, dar primesc o primă idee despre cum să “atac” o eventuală problemă de sănătate. Mi-e mai greu să accept sfaturi medicale de pildă de la bunică-mea, exagerat de speriată acum nişte luni că avea o pată de sânge la un ochi. Mai să facă un atac de cord, de parcă îi cădea ochiul cu prilejul ăsta, când era o situaţie mult mai simplă: se frecase la ochi şi, datorită tratamentului curent cu nuş’ ce anti-coagulant, s-a ajuns la rezultatul “estetic” în cauză.

Un sfat care mi-a modelat noul drum a venit prin vară de la un amic developer. Pe când încă mai cugetam pe unde să mă angajez şi ce să fac, omul ăsta mi-a spus că îmi recomandă freelancing-ul. Este un developer care lucrează pe bani frumoşi de ani buni, un tip REALIZAT în domeniul ăsta. În timp ce toţi cunoscuţii încă sperau că am de gând să mă angajez undeva, mulţi neînţelegând cu se mănâncă până la urmă munca mea, un tip realizat într-un domeniu care îmi făcea cu ochiul, îmi oferea sfaturi clare despre cum să atac problema.

Voi de unde luaţi sfaturile în cauză? Aţi primit idei viabile de la “non-specialişti”? Evitaţi să cereţi sprijin celor care ştiţi că nu ar avea “căderea” să vă informeze corect?

Despre Public Domain Pictures.net

PublicDomainPictures.net este un depozit pentru drum liber fotografii domeniul public. Puteţi încărca propriile fotografii şi împărtăşiţi activitatea dumneavoastră cu alte persoane.

Dacă intenţionaţi să utilizaţi o imagine să găsiţi aici pentru uz comercial, vă rugăm să fiţi conştienţi de faptul că nici un model release a fost obţinută şi imagini featuring a produselor sau a proprietăţii ar trebui folosite cu grijă.

Imaginile sunt gratuite pentru tu la spre folos şi ar trebui să te simţi bine face acest lucru. Dacă vă bucura de vizita dumneavoastră, vă rugăm să spuneţi prietenilor tai despre Public Domain Pictures.net.

No comment, zău aşa.

Ia şi nişte link love.

Ţineam şedinţele de redacţie luni, când venea şi pizza. Era bună caldă şi discutam molfăind de zor. Nu cred să fi fost alte şedinţe mai reuşite decât cele în care combinam discuţiile organizatorice cu nişte păpică.

Prima noastră întâlnire, stabilită iniţial pentru un “brifcor”, s-a petrecut la pizza. Bună pizza, super plăcută întâlnirea. Ştiu şi acum ce haine purta şi ce parfum (cu ăsta e simplu, că are unul singur preferat). De câte ori mergem pe la Pizza Poli, îi dau din nou peste nas cu memoria mea de elefant, să vadă omu’ ce important e, de ştiu şi cum era îmbrăcat.

La celălalt radio trecusem pe comandat pizza individual, că nu se acceptau bartere pe “haleală”. Aşa că o perioadă luam de la Pizza 3+1, pizza Las Vegas mică. Numai bună, la ce cantităţi mici de mâncare intră în stomacul meu. După ce colegul de la producţie a început să aibă pofte odată cu  mine şi a realizat că are nevoie de vreo 3 “mici” să se sature, am trecut la altă firmă. Nu ştiu singur de la cine mai luam, cert este că în ultimele luni se lua de la Dopo Poco (sau cum naia îi cheamă), că dădeau 2 la preţ de una.

Zilele de naştere însemnau încă o ocazie de a cumpăra pizza pentru toată haita. Luam prăji din Bălcescu şi dădeam o comandă. Dacă ne era foame seara şi nu ştiam ce să mai consumăm, ghiciţi ce se comanda. Am ieşit la pizza în decembrie 2009, cu “echipa” şi am socializat şi în afara studioului. Oricum socializam în neştire, că era o trupă de oameni super. Ultima “cină” cu trupa a fost în ziua în care s-a anunţat că se închide redacţia. S-a mâncat cu noduri, pentru că viitorul, contrar reclamei, nu suna deloc bine.

Pizza bună am păpat la Pizza Hut de 2 ori. Acum vreo 2 veri cred cu Siropelul şi Siropela (mă omoară Lili, că îi zic aşa, dar e departe) am trecut la una mare de 4 persoane. Cu brânză în aluat (pe margine). Scumpă ca Swarovski, dar bună rău. Am mai ronţăit şi una mică, la o ieşire cu o prietenă apropiată. Ceva mai ieftină, dar remarcabil de gustoasă. Sau eram eu flămândă, nu se ştie.

Scumpă şi bună a fost şi în Croaţia. Vis-a-vis de apartamentul nostru în Cavtat este Pizzeria Desetka. Bună de tot. Chiar şi mai şi (ca preţ plus calitate) a fost la Oliva în Dubrovnik. Atât de bună încât am lins farfuria înaintea tuturor. Eu, cea care lasă mereu ceva nemâncat, am raşchetat pizza ca un shredder. Am revenit în toamnă (după ce ne-a luat căutarea nişte minute) pe străduţa respectivă şi am mai lins o farfurie în acelaşi aşezământ. Se uita iubi cu încântare cum consum, pentru că e o chestie destul de rară să termin mâncarea înaintea lui şi mai ales să mănânc tot.

Pizza mai facem şi acasă. Nu de la aluat, că nu sunt atât de specialistă, dar cumpărăm “blat” gata făcut, îl ornez eu în juma’ de oră cu de toate (piguloasă fată, ce să-i faci) şi trece la microunde. Chiar gustoasă …

O altă încercare de semi-preparate a fost tot în Croaţia, când am luat de la Lidl pizza congelată. Am pus-o la cuptor şi a fost neaşteptat de gustoasă. Sau eram iar flămândă .. cine ştie.

Hai că v-am făcut poftă destul .. daţi şi voi drumul la poveste .. ce amintiri frumoase aveţi legate de păpica asta? Ce sortimente vă plac?

• munca de blogger (dacă o faci “fulltime”) nu înseamnă că stai 14 ore pe zi pe blog. De obicei oamenii ăştia lucrează 2-3 ore în medie (după ce au un ritm de lucru). E clar că unii scriu un articol în 2 ore, alţii în 30 de minute, fiecare cum se pricepe. Oricum o iei, nu este muncă de 8 ore, programul normal de muncă al unui salariat.
• munca de “antreprenor” la început de drum este mai dură decât cea prestată de un “corporatist” care o arde la ţigară şi pe mess. Am făcut şi muncă de 8 to 4, am făcut şi muncă atipică de radio, ştiu despre ce vorbesc. Prima lecţie pe care o înveţi ca şi “self-employed” este că, dacă nu munceşti cu adevărat, ai pus-o festiv. Da, de 6 luni MUNCESC cu adevărat. Dacă sunt 10 ore de muncă pe zi, cam sunt 10 ore de muncă pe zi. Mai arunc un ochi pe un blog, mai fac un “relax”, dar în general trag mai mult decât înainte.
• înainte de a ne da din nou cu fundul de pământ că asta nu este viaţă, discutăm de o perioadă “fierbinte” de început. Când te pui pe picioarele tale fără bani în bancă pentru zile negre, cu un portofoliu de specialitate încă în lucru, eşti cvasi-necunoscut în domeniul respectiv. Dacă nu tragi ca boul în lunile de început, mori de foame. Pentru că, spre deosebire la munca la “patron”, unde munceşti sau o freci la rece pe un salariu, când tu îţi pui pe masă, trebuie să ai ce pune. Aşa că trebuie să scoţi bani pentru toate taxele inventate de acest minunat stat, ce susţine întreprinzătorii până la sapă de lemn, pentru cheltuielile normale (că mai mănâncă şi gura ta) şi pentru un ban deoparte.
• am spus “o perioadă”. Pentru mine a fost vorba de vreo 6 luni de tras ca animalul. Probabil încă nişte săptămâni pentru că, odată cu plecarea, nu voi mai putea munci foarte mult şi sunt încă destule chestii de acoperit. În ultimele săptămâni am ajuns la faza de ales clienţii (primesc 4-5 invitaţii pe proiect zilnic) şi mi-am mai degrevat orarul. Mi-am permis să ard gazul de pomană cam tot weekendul, pentru că n-am avut chef de muncă. Din momentul în care încep rotiţele să meargă, poţi să te bucuri şi de timpul liber pe care l-ai sacrificat o perioadă
• am urât cu pasiune ideea de “program”. Am muncit 10 ani cu program, cu discuţii de genul “ai întârziat”, chiar dacă de obicei întârzierea nu era chiar din cauză de “aiurism”. Am primit şuturi că nu eram în firma falimentară în care lucrasem o perioadă la ora 8 şi 1 minut, când venise măreţ patronul, deşi aveam un client la 6 luni. NU EXAGEREZ. Am fost obligată să vin în 3 ianuarie, în aceeaşi firmă cu zero clienţi, doar pentru ca patroana să mi-o “tragă”, de ciudă probabil că ea nu face Revelul în Munchen. M-am tocmit pentru DREPTUL meu de concediu 10 ani la rând, pentru că pica firma fără mine. Până începeam să urlu că am 21 de zile de la STAT şi că sunt rezervările făcute. M-am învoit pentru probleme de sănătate destul de rar şi în unele ocazii s-a strâmbat din nas că vezi doamne, mai sunt şi bolnavă (din nou referire la munca “normală” de la 8 la 16).
• acum nu mă mai rog de nimeni să mă lase liberă pentru a rezolva o problemă. Am călătorit de 2 ori fără să mă căciulesc pentru dreptul meu la concediu. Am făcut drum de Bucureşti la mijloc de săptămână, am revenit şi ne-am văzut de treabă apoi. Vom pleca o perioadă din ţară şi iarăşi nu mai dau cu “săru-mâna”. Plec şi gata.
• urăsc frigul cu pasiune. Nu trebuie să stau jumătate de oră să dezgheţ maşina, apoi să tremur până începe să scoată căldură. Nu se uită nimeni chiorâş că am întârziat 2 secunde. Dacă nu e vreme OK, îmi fac tura de “ozon” plimbând potăile (că de asta nu scap) şi apoi reprogramez ieşirea pentru când e mai frumos. Că de cele mai multe ori e vorba de rezolvat diverse în oraş şi nu crapă banca dacă merg mâine.
• nu mă obligă nimeni să mă trezesc la 7 (doamne, că am detestat faza asta toată tinereţea). Fac  ochi pe la 9 mai nou, de obicei “răsar” în toată splendoarea la 10. Sau la 11, dacă am stat până târziu noaptea. Am o agendă plină de “to do” pe care o iau şi la budă cu mine. Acolo am deadline-urile bine notate şi orice trebuie să am în vedere.
• aştept cu drag primăvara şi vara pentru că voi putea avea mai mult program de “relax”. Este clar că nu voi munci atât de asiduu ca în decembrie-ianuarie, când oricum nu prea aveam ceva mai interesant de făcut. Ce am construit lunile astea mă va ajuta să îmi acord ceva mai mult timp pentru viaţa “personală”, că tot se tem mulţi că nu am aşa ceva.
• cu tot stresul inerent unui început într-un domeniu dur şi puternic afectat chiar şi de criza asta mirifică, nu am fost NICIODATĂ atât de fericită şi de împlinită ca acum. Am primit sprijin 100% din partea tuturor celor dragi, care mi-au înţeles nervii în unele  momente şi au acceptat că sunt nişte luni în care mi-e greu şi am nevoie măcar de un “bravo, fată, mă bucur că eşti pe calea cea bună”. Am ţinut buget la sânge şi mi-am limitat enorm orice cheltuieli, care înainte erau ceva normal. Din nou, nu este o situaţie de permanenţă, a fost o măsură de “consolidare”, ce mi-a permis să fiu la zi cu plăţile şi să mai acumulez un leuţ ceva.
• avem prieteni “salariaţi” care tremură de teama zilei de mâine. Au salarii mai mici, pentru unii s-au scos sporurile, sunt stresaţi când se gândesc la ziua de mâine. Sunt “eu” acum 1 an, când ideea de a rămâne fără serviciu mă terifia. Din păcate însă faptul că ţi-e teamă de ceva nu înseamnă că nu se va întâmpla. Sunt şi oameni mulţumiţi cu locul lor de muncă şi mă bucur când îi aud povestind despre jobul lor. Le înţeleg fericirea şi rezonez, pentru că nici pentru mine viaţa de salariat nu a fost rea. Cu micile excepţii deja menţionate, a fost destul de bine.

Cred că ajungem din nou la faza aia cu respectul reciproc şi înţelegerea faptului că suntem fiecare diferiţi. Pentru mine întoarcerea în viaţa de salariat este un mare NU. Am terminat cu programul făcut de alţii, am terminat cu şuturile de multe ori nemeritate (nimeni nu are treabă cu alea pe care le primeşti pe bun motiv), cu salariul care nu e niciodată suficient şi tot ce face uneori munca “normală” neplăcută. Muncesc pentru mine, am programul pe care mi-l fac eu, toate obligaţiile şi avantajele ce vin din situaţia de “mănânci ce produci”. Sunt conştientă că am avut o şansă şi că s-a întâmplat să ştiu într-un moment cum să o “joc”.

Înţeleg deci că pentru alţii viaţa mea nu e chiar o idee bună. Pentru că le place ideea de salariu fix, un program la care să adere, “siguranţa” zilei de mâine (asta când nu te trezeşti concediat). Da, sunt încă joburi absolut frumoase, care îţi aduc bani şi stabilitate. Aceasta este realitatea unora şi o respect, aşa cum aştept să înţeleagă şi ei că pe mine altceva mă face fericită.

Nu pot să înţeleg însă “superioritatea” acelui “mda, asta nu e viaţă normală”, a angajatului care trage pe un salariu de rahat, este luat pe sus de şef cu orice ocazie, e nefericit şi simte nevoia să împuşte pe careva, de câte ori îi aminteşti de minunatul loc de muncă. Un om terminat deja de rutină, scârbit de tot ce îl înconjoară, dar care aruncă imediat pastila cu “get a life” de câte ori poate. Pentru ei este acest articol. Pentru a le scoate din minte ideea falsă că fericirea înseamnă un salariu de rahat şi un job pe care îl deteşti, dar e OK, pentru că se conformează ideei societăţii de “viaţă”.

Viaţa mea e superbă. Am independenţa dorită mereu, pasiunea şi puterea de muncă pentru a reuşi. Am trecut de un început greu şi ştiu clar care îmi este calea. Muncesc PENTRU MINE, am învăţat să mă organizez pentru a fi eficientă, m-am “educat” pentru activitatea aceasta. Am timpul meu pe care îl ocup aşa cum este necesar în momentul respectiv. Dacă nu sunteţi măcar pe jumătate atât de fericiţi cum sunt eu acum, probabil că mai e ceva de lucru. De căutat un job care să vă bucure, de rezolvat problemele de “bucătărie internă” etc. Până atunci însă cred cu tărie că nu aveţi căderea să râdeţi de alţii care şi-au rezolvat problemele.

PS: voi sunteţi fericiţi cu jobul vostru? Aţi schimba ceva?

Cum mi-am reinstalat AceMoney-ul (recomand ca soft de ţinut “bugetul”), am trecut din nou pe “hârtie” ce s-a mişcat financiar luna asta pentru mine. Şi ajung în Paypal cu 2 intenţii: 1. să updatez datele din soft şi 2. să trag nişte bani în bancă.

Şi văd că am făcut azi o plată automată către ResellerZoom, de pe severul cărora tot dau să plec de nişte luni. Cam de fiecare dată când crapă nuş’ ce RAID şi ştiu că 2 zile îs moarte siturile de acolo. Bun, numele mi-e însă prea proaspăt în creieri. Arunc un ochi către istoricul de plăţi pe ianuarie (noroc că nu-s multe, deci stăm tot pe prima pagină). Mda, am plătit şi pe 1 ianuarie. Pe decembrie am dat banii pe 1 (de obicei atunci mă facturează), pe 2 şi pe 24. Ete, drace, cum plătii 3 luni de hosting amboulea.

Am trimis un ticket support cu gânduri de bine pentru toată familia şi trecem la mutat coviltirul. Când o apărea articolul ăsta, e clar că s-a propagat domeniul şi suntem în sfârşti la HostGator. Aştept acum banii înapoi, că mă doare sub coadă de scuzele lor.

Eram spre Craiova cred şi ascultam InfoPro. Care noaptea dă muzică rumegabilă să zic aşa. Tocmai se terminase o piesă şi se intrase într-una nouă pe “nesimţite”. Un fade in – fade out mifiric, realizat de soft-ul de emisie. A mai mixat ăsta şi amboulea, pentru că sunt totuşi necesare nişte setări deştepte, dar se simţea “mâna” calculatorului. I-am povestit lui iubi despre astea, după care m-am adâncit câteva minute în gânduri şi amintiri.

Prin iarna lui 1998 eram în “teste” la Analog. Proaspăt ieşită din liceu şi studentă adicătele, cu zero barat experienţă de radio, dar cu dorinţa să. Am trecut de proba de voce şi intrasem la râşnit CD-uri. Pe vremea aia mixing-ul se făcea CD după CD şi aveam deja carneţelul plin de texte teoretice despre cum se iese dintr-o piesă şi se intră în alta. Cum să “urci” piesa a doua uşor, în timp ce prima încă mai cântă, cum să tai un început anost şi să intri pe “beat”, enşpe mii de tehnici care mi se păreau demne de NASA. Mixajul ajungi să îl simţi, chiar dacă la început faci ca “boul” după reţetă.

Aveam 2 CD-uri promo de la Cat Music cred şi 2 piese pe care le frecam. N’Oubliez Jamais a lui Joe Cocker şi Break Me, Shake Me (Savage Garden). Prima era mai interesantă, că Mr. Cocker are totuşi “ţeavă”, dar pleznitoarea ălor de la Savage Garden era aşa ca să fie ceva. Se termina piesa, urcam următoarea încercând să fac un “mixaj” care să nu sune de parcă a făcut trecerea o pisică alcoolizată.

Colegii mai mari stăteau şi te sfătuiau şi crăpai de ciudă când cei 5-10 ani de experienţă le permiteau nişte “treceri” de nota 10. Ei, şi când ieşea câte una mişto, atunci să te ţii bucurie.

Cu timpul trecerile corecte erau tot mai multe. Mixai ştiri şi intrai în piesă, puneai un jingle etc. Totul se făcea cu mai multe “căi” ridicate, având sub nas mai multe aparate pe care trebuia să le pui la muncă în ordine şi cu grijă. Îmi amintesc şi acum scoaterea piesei de pe emisie, că mă apucase cheful de ordine. Şi prea aveam eu impresia că e plin de CD-uri pe masă, aşa că am scos şi CD-ul ce rula pe post. REM – Losing My Religion. Cum naiba să uiţi aşa ceva? Am repus CD playerul în funcţie şi am scăpat doar cu 4 secunde de pauză pe post. Era mare tragedie (teoretic) dacă aveai “blank” pe emisie, deşi în 10 ani de radio NIMENI nu mi-a făcut măcar un raport pentru asta. Am avut însă mereu câte un coşmar pe tema asta şi mă panicam chiar şi în somn, de zici că omorâsem pe careva.

Îmi amintesc că pentru un pipi, băgam Sweet Child O’Mine, că avea aproape 6 minute. Săa apuci să ajungi şi să porneştie piesa următoare. Marea eclipsă am prins-o dând Purple Rain şi Child in Time, să am timp să cobor 4 etaje, casc ochii, urc 4 etaje.

Am mers pe sistemul ăsta nişte ani buni, pentru că nu se dorea intrarea pe “comp”. Era vorba de ascultători “maniaci” care aveau scule audio de costau cât maşina mea şi “simţeau” mp3-urile. Cum şi patronul şi echipa directorială intrau în categoria acestor fani de muzici serioase, era clar că nu îi interesa că doream noi să ne uşurăm munca şi să automatizăm treaba.

S-a trecut pe comp în ultimul an în care a mai existat radio-ul şi a fost clar mai uşor. S-a pierdut însă pe drumul tehnologiei bucuria unui mixing corect, a unei treceri “geniale” de la o piesă la alta, a căutării unora care se potrivesc etc. Am trecut apoi la al post de radio, unde totul era ţinut pe comp. Un soft care făcea şi pizza, dacă doreai şi care, setat cum trebuie, făcea treceri chiar de bun simţ. Mai apucam să mă provoc cu ştirile sau câte o trecere de pe un comp pe altul, când treceam pe emisie locală sau din nou pe naţional.

Farmecul este însă în munca ne-automatizată. Chiar dacă sunt un geek înnebunit după calculator, în radio mi-a plăcut să îmi fac eu treaba şi să am computerul doar ca o sursă de difuzat un jingle sau reclame. Ajungi să simţi muzica altfel, să “priveşti” o piesă şi dintr-o altă perspectivă.

99% din ascultători habar nu au de amănuntele astea. Nu ştiu cum este să vorbeşti pe “intro”, nu ştiu uneori că s-a greşit la mixaj, că nu e microfonul “deschis” suficient etc. Pentru un fost om de radio amănuntele astea “urlă” pur şi simplu, le simţi de parcă şi acum ai mai fi la “butoane”.

Este o muncă incredibil de frumoasă şi de fascinantă. Stresantă la început, pentru că doar experienţa şi pasiunea, plus un dram de talent, te ajută. Eşti panicat, faci greşeli, ai impresia că tot oraşul se uită la tine că ai scos piesa de pe emisie sau că ai zis bună dimineaţa la 19:03 seara. Păcat că şi sectorul acesta este puternic lovit de criză şi că radio mai faci din pasiune, pentru că în multe cazuri salariul este tot mai mic. Am colegi care mai rezistă pe “metereze” şi speră în vremuri mai bune, în timp ce îşi trăiesc în continuare visul. Este un job de vis, a fost visul meu timp de 15 ani. L-am trăit un deceniu şi a fost superb.

Am stat minute în şir cu un zâmbet larg pe faţă. Au trecut 6 luni de la despărţirea de un vis şi trecerea într-unul nou. Sunt fascinată de munca mea, deci nu pot spune că mi-e greu. Când mă va lua dorul, poate voi face o vizită oamenilor cu care am împărţit atâtea în toţi aceşti ani, pentru a mai lua o “gură” din “drogul” pe care l-am consumat atâţia ani. Să mai vorbim de muzică, de “scule” şi micile lor frustrări legate de emisie. Să vorbim în limba noastră şi să ne amintim.

Aşa că suntem în standby să zic aşa. Io adun bani în disperare, că nu ştiu când mă lasă din nou cu ochii în soare, el mai funcţionează şi îmi dă fiori când îl apucă. Nu pot sta însă aşa nelimitat că depinde până la urmă biznisul de asta ..

Şi acum voi … Ce aţi mai cumpărat recent? Ce aţi recomanda?

Iote ce zic io:

• teoretic nu este necesară o firmă din aia nuş’ cât de galonată. Fjistsu-Siemens ăsta al meu a tras 5 ani în draci, în sistemul meu de lucru, care e orice dar nu relaxant pentru comp. Deci nu mor de dorul IBM sau sfantul ştie
• BENQ este out of the question. Au cumpărat nişte clienţi (am fo’ împreună) şi la 1 lună s-a rupt jack-ul de alimentare. Din nou, nu îmi permit să pierd zile întregi până ajunge scula în service etc.
• wide screen OBLIGATORIU. 15,4 inchi măcar şi rezoluţie de 1280X800 MINIM. Bun, nu vreau nici avioane, dar nici cu verticala de 7 sute şi ceva că s-a dus pe soare munca de design, dacă dau scroll la nemurire.
• placă video relativ decentă. Am onboard acum, dar numai eu ştiu ce “mişto” e.
• n-am apăsări de proc. Am mers pe AMD şi a fost OK.
• RAM .. să fie. La ăsta am urcat de la 512 la 1GB şi am plătit aproape suta de dolari. Never again.
• nu contează cum arată, că nu-l duc la miss.
• preţul: 2000-2500 .. cam asta e zona superioară pe care pot marşa.
• OARE SĂ IAU MAC? Am mai vorbit cu web designeri şi mi-au spus că-s daţi pe spate.

Sfaturi, please

Mulţumesc.

Zic seară .. e 1 noaptea şi iar îs “proaspătă ca o privighecioară”. Mâine la 9, când am trezirea, voi fi mai tumefiată decât un boxer care a stat în partea greşită a pumnului, dar să fim noi sănătoşi.

Acum ceva luni, mi-am luat material de “tron” revista People. Adică “ţaitung” nu glumă, că tot mioriticul cosmopolit a auzit măcar cum o cheamă. Am avut la mână un exemplar şi m-am speriat făcând-ui inventarul de conţinut. Iote şi articolul, să nu ziceţi că vă pun să căutaţi de bezmetici. Materialul cerat o face imposibil de utilizat ca hârtie igienică, în rest are toate calităţile. Io zic să aveţi nerv să rezistaţi la bilanţul în cauză, că e relevant pen’ ce urmează.

Aşa …

Ieri seară (noapte, na) “soarele” îmi dă pe la nas cu un link către o revistă din 1952 din hAmerica. Căuta un tank de developare (de-l are) şi a dat de revistă. A stat o noapte înainte neşte ore bune să caşte ochii, am stat împreună ieri noapte să ne delectăm şi cugetam că vă puteţi alina dorul de ceva drăguţ, aşa că dăm link: Popular Mechanics.

Vă rog să observaţi CANTITATEA de informaţie (îs şi reclame, dar mai mici şi mai dese), calitatea articolelor, munca depusă pentru prezentare. Era totuşi 1952 şi Adobe InDesign nu apăruse

Pentru mine a fost o descoperire absolut plăcută .. mi-am amintit de cărţile alea de “iată ce pot face 2 mâini dibace” şi de anii (cât i-am prins şi eu) în care REPARAI ceva, nu cumpărai un ştift nou numai pentru că e the latest release. Sunt sfaturi interesante acolo şi utile chiar şi dupa 50 şi de ani (aproape 60) şi tot felul de informaţii învechite dar cu un farmec aparte.

Sper să vă placă să o răsfoiţi.

PS: numărul ăla KILOMETRIC este LUNAR. Deci tăticii puneau la fript în fiecare lună ceva de genul ăsta.

PS2: nu-i aşa că, dacă facem o comparaţie cu informaţia puţină – de proastă calitate – furată – înnecată în reclame de prin revistele de acum, parcă “tragedia” asta de pe print are deja un sens?