Aşa că am reuşit să fim destul de relaxaţi privind ultimele isterii media din ţară. Nu, nu suntem pe lângă situaţie, pentru că există situri şi ai noştri mai ţin morţiş să ne informeze. Am aflat deci de marea isterie “medicală” cu ţânţari şi alte daravele. Chestie care, normal, m-a dus cu gândul la gripele păsăretului şi ale porcinelor, că tot ne-am delectat cu ele în ultimii ani. Mai proaspătă în creieri este cea a guiţătorilor, ultra şi extra- promovată pe toate canalele media.

Era prin ianuarie, când, încântaţi că am prins viza turistică pentru Obamaland, stăteam cu nodu’-gâţi că ne ducem la americani, care mor cu sutele de mii, cu milioanele, cu miliardele chiar, de gripa porcească. Şi uite cum noi, bravi români, ne ducem acolo. Dacă o luăm? Ce ne facem? Uite cum a murit omul ăla. Şi celălalt.

Să facem vaccinul? Să nu-l facem.

Nu l-am făcut, pur şi simplu pentru că nu am avut chef. Discuţiile cu medicul din familie erau cam pe din două: dacă îl facem nu are ce să strice, dacă nu îl facem, mai greu de crezut că dăm ortul popii, că suntem sănătoşi, bine merci. Şi am spus până la urmă nu, deşi alţii făceau cozi să se înţepe.

Şi am ajuns în Obamaland, pregătiţi să vedem oamenii cu măştile pe cap, să ne injecteze ăştia obligat-forţat, să vedem 80% din ştiri pe tema asta. Pe naiba. În primele zile, că tot am avut curiozităţi perverse, am văzut la ştiri că se scumpesc abonamentele MetroCard de la MTA (“RATB-ul” din New York) şi lumea era uşor nervoasă, că un magazin de pe 5th Avenue nu a plătit salariile de o lună (înţelegerea era să plătească la 2 săptămâni) etc. Am remarcat că s-a dat numele magazinului, s-au luat interviuri, nu ca la noi, unde “o bancă” nu a plătit despăgubiri clienţilor ce s-au trezit cu conturile “aerisite” sau “au fost găsiţi şobolani în mâncarea de la un fast-food timişoarean. Bre, dar nimic despre gripa porcească, de zici că venisem pe Lună.

Singurele menţiuni au fost:

• câte un anunţ prin unele trenuri din oraş, cu chestii de bun simţ, de genul “spală-te pe mâini, tuşeşte în batistă etc.”, destul de rar întâlnit însă, nimic demn de o adevărată isterie naţională
• la medicul mamei lui R. stătea scris: “dacă doriţi să vă vaccinaţi, avem vaccinul”. Nu un afiş mare, nu cu roşu, nu să atragă atenţia. Doar că, dacă are americanul spaime, ei au produsul şi-l pot băga pe ac în sus în orice doritor.
• pe unele cutii de detergenţi universali, semn că s-a făcut repede rebranding pentru a se folosi de eventuala spaimă a consumatorului.

N-am mai făcut nicio gripă, deşi am stat cu nasul la comun cu sute de americani prin zonele super-circulate din oraş sau în mijloacele de transport în comun. La câteva zile de la venire am răcit, pentru că m-a doborât clima prea umedă pentru gustul meu. Am trecut şi peste asta cu medicaţie “generală” şi stat cu fundul în pat. S-a adaptat apoi mirositorul şi nu am mai avut nici pe naiba.

Să vedem ce noroc avem acum cu “gripa ţânţărească” … din ce aud, cică e de rău … Oare cât din isteria asta este fundamentată şi cât doar poveşti? Voi ce spuneţi?

Una dintre paginile pe care le vizitez cam de fiecare dată când dau de un articol interesant este cea de “about”.

Sistemul meu “perfectat” de atâta timp este următorul: dau de link, intru pe blog, scanez câteva articole de pe prima pagină, chiar şi a doua. Postez 2-3 comentarii, dacă găsesc că am de spus ceva relevant şi, în timp ce mă bucur că am mai dat de un proiect interesant pe care să pierd timpul, caut deja link-ul către pagina “despre”.

Acolo am şansa de a afla chiar mai multe despre omul pe care îl citesc. Mă surprinde uneori să văd că am anticipat aiurea sexul sau vârsta (mai am şi eu vizitatori care cred că sunt bărbat, deci nu e chiar o chestie imposibilă), îmi place să ştiu ce a mai făcut omul, de unde este etc. Găsesc de multe ori că informaţiile de acolo sunt relevante, pentru că am o idee despre cine este cel care, iată, mă reţine de minute bune de la chestii “importante” şi mă “obligă” prin scriitură să îi acord atenţie.

Am descoperit oameni interesanţi cu acest prilej şi destine frumoase. Mi-a fost chiar şi mai uşor la unele câte o întâlnire să îi recunosc sau pur şi simplu să avem un punct de pornire în discuţie. Sunt bloggeri care iubesc animalele, aşa cum le iubesc eu, unii sunt înnebuniţi după muzica pe care o ador şi eu, alţii sunt poate mari iubitori de ciocolată şi uite că deja am găsit afinităţi.

Nu am putut deci înţelege niciodată de ce pagina respectivă nu ar fi utilizată. Există unii bloggeri care nu o activează, alţii o lasă acolo, dar schimbă propoziţia scrisă automat de wordpress cu ceva de genul “nimic interesant aici” sau orice altă replică de acest gen.

Da, sunt simpatice şi originale într-un fel, POT ÎNŢELEGE asta. Dar, ca proaspăt vizitator, interesat de blog şi, culmea, de cel care-l scrie, aş dori să ştiu mai mult.

Nu e necesar să apară un întreg CV, dar am o plăcere “voyeuristică” de a cunoaşte OMUL din spatele blogului. Îmi place să privesc eventual o poză, să aflu cine e respectivul, ce îl reprezintă. Am observat la marile bloguri de “afară” că nu se trece cu vederea acest amănunt. Se prezintă pe scurt individul, poate călătoria lui de la “zero” la un pasionat de blogging, poate o poză şi alte detalii nu stufoase, dar relevante.

Chiar dacă este “cul” să nu te prezinţi cititorilor, pentru mine, chiar ca şi cititor, pentru blogul respectiv este un minus. În loc de o replică din asta evazivă, mi-aş dori câteva detalii şi nişte date de contact. Dacă tot petrecem sute de ore anual scriind pe bloguri, poate dedicăm 20 de minute unui micuţ articol despre noi.

Cât de importantă vi se pare această pagină? Vă deranjează să nu găsiţi detalii despre bloggerul respectiv? Aţi renunţat chiar voi la ea?

Asa ca am mai petrecut o ora cautand prin mailuri datele de acces pe vbulletin.com, descarcand o licenta (ca tot am ceva de la alte proiecte inchise), instaland vbulletin si incepand importul.

Dupa urcat-sters-urcat-sters-urcat fisiere, instalat “impex”-ul (o chestie ce permite sa importi datele dintr-o alta platforma – IPB in cazul meu) si pornit darabaua, exact cand dadeam pe spate ca am trecut cu succes de tabelul de useri, observ ca numele de categorii is in romaneste.

Mda, io cica resuscitam forumul in engleza. Wrong database.

Normal ca sunt atat de idioata incat sa nu fi desfacut baza de date de curiozitate macar sa stiu ce dracu urc.

Asa ca, dupa ore intregi de invartit in jurul cozii, is “back to square one”. Au trecut peste 12 ore de cand muncesc continuu, asa ca am concluzionat ca o fi timp sa imi odihnesc creierii, ca si maine e o zi. Culmea este ca, pe langa dracii cauzati de prostia-mi legendara simt si o mancarime in degete. As sta acum pana maine la 10 numai sa fac migrarea, dar imi voi rezerva placerea pe maine totusi.

Deci trebuie sa ai niste tigle lipsa pe acoperis, sa fii la un pas de a pierde o noapte, doar sa lucrezi la un proiect. De aia zic ca munca asta trebuie facuta doar daca o iubesti, altfel iti pui streangul de gat.

PS: scriu de pe ala micu cel nou si mi-a fo’ lene sa setez Romanian, asa ca scriu fara diacritice. Mai casc ochii la un episod din Dexter si ma culc. Abia astept sa sterg iar totul si sa o iau de la capat. Am zis, n-am toate tiglele pe casa …

Deci nu insist asupra jde’ poveştilor similare petrecute la noi. Cu gumă de mestecat, aspirine şi altele primite “rest”, pentru că, nu ştiu cum se face că, deşi există BANI nu doar LEI, din prima categorie nu prea vedem la faţă decât la hyper-market (de ăştia nu pot zice de rău, că mi-au dat şi 1 ban rest, deci din punctul ăsta de vedere jos pălaria).

Avem însă deja “obişnuinţe” de pe la magazinele de cartier şi farmacii (da, am avut şi io algocalmin prin casă ori “band aid” cu acest prilej), unde nu ştii cu ce bani să mai mergi, să nu se holbeze vânzătoarele la tine ca la un infractor, venit să le dea peste cap monetarul.

Şi, cu obişnuinţele astea (plus ne-darea de bon fiscal) m-am dus şi io ca românul peste graniţă. Iniţial la neşte hăt bine sute de km de “mica Vienă” (mamă ce idee de articol mi-a venit, las’ că-i atac şi pe ăştia), mai exact pe la Berlinul cel nemţesc. Şi, lăsată de omul meu să mă descurc pe barba engleza mea (“da, nu ştii germană, hai să te văd”), mă proptesc în faţa unor Hanşi şi Helge să cer gogoşi (cred că aia era maxima cumpărătură pe care crăpam dacă n-o făceam). Am “şprehuit” pe limba lui Shakespeare fără probleme şi am zis doar “aufvidărzen”, că erau oamenii amabili. Şi, ca Băsescu, dau banul şi dau să plec, că doar n-o să aştept după 3 euro-cenţi. Că are tata monetărie în budă şi nu contează restul.

Ei bine, de fiecare dată Hans sau Helga se uitau ca la poarta nouă şi îmi aminteau să iau restul. Şi bonul.

La fel s-a întâmplat în Obamaland. Io, cu lecţia de economie de acasă, cugetam că, dacă tot se găsesc cenţi PE JOS (am cules deje nişte dolari în cenţii respectivi, mai ales “soarele”, că are un radar pentru monede de se sparie gândul), şi americanul poate lăsa (şi lasă) bacşişuri de bun simţ, naiba stă să-ţi caute 1 cent ca rest.

Ei bine, naiba stă. Şi naiba asta îs ei. Că m-am dus la Trader Joe’s să iau pâine şi iaurt de 8,99 washingtoni, că am cumpărat ceva de 99,99 (observaţi vă rog plăcerea perversă şi a lor pentru preţuri din astea frumoase, cu multe cifre), am primit toţi cenţii. Şi cred că ar pica de pe scaun, dacă le-aş lăsa restul. Zic şi io, că n-am încercat. Am “sărbătorit” faptul că am primit banii respectivi şi, normal, m-am mirat (că la unele magazine mici de cartier, nu mă aşteptam. Sau la ăla de vinde hot-dog la colţ de stradă).

E ceva obişnuit să uit bonul, în ultimele săptămâni m-am mai dat pe brazdă, că, dacă şi un câine saliva la “comandă”, am prins şi io reflexe, după ce s-a strigat după mine de câteva ori “ma’m, don’t forget your receipt”.

Acu’ am şi io o mare nedumerire. Deci la noi scuza este că banul e vai de soarele lui şi oricum nici dracu’ nu stă după el. Da’ nici centul nu e mai breaz (să nu uităm că ăştia au salarii de MII de dolari nu SUTE ca noi) şi, dacă americanul îl scapă pe jos, NU SE OBOSEŞTE să-l ridice. Deci nu valorează atât de mult, încât să faci scandal că nu primeşti 1 cent rest. Şi totuşi orice coteţ cu pretenţii de a vinde ceva îţi dă rahatul ăla de cent, că ai cheltuit 4 dolari sau 400 de dolari acolo. Şi BONUL, fir’ar el de bon.

De ce ăştia pot? Ce reguli or fi, de nu mişcă nimeni în front? Hai, cei care staţi prin Obamaland de ceva mai mult timp .. poate ştiţi ceva. Poate îi învăţăm şi pe ai noştri trucurile astea.

PS: voi pe unde aţi avut plăcuta surpriză de a primi bomboane sau chibrituri pe post de rest? Pe la alţii aţi dat de problema asta? Soluţii?

După ce am lins farfuria şi am şi spălat-o (cu bureţelul, deşi puteam s-o duc linsă, că era curată bine), am interogat-o în ceea ce priveşte reţeta. Şi, dacă tot n-am fost prezentă când s-a comis mâncarea, măcar să ştiţi cum s-a făcut (că reţeta e destul de simplă şi pentru mine).

Întâi şi întâi vă prezint okra

Aşa arată nepreparată. Nu ştiu dacă e sau nu prin România, cuget că, la câte chestii ciudate se vând pe la noi, s-o găsi. Dacă nu, asta e, ramânem cu reţeta pentru când avem ingredientul principal.

Ingrediente

• ceapă – o bucată mijlocie
• usturoi – 2 căţei
• okra – juma’ de kilogram – tăiată feliuţe sau, mai deştept zis, “rondele”
• roşii – 3, mari
• pătrunjel
• cumin (un “spice” indian, cred)
• ardei iute – 2-3 bucăţele (pe ăsta îl veţi folosi după gust)

Preparare

• se mărunţeşte ceapa şi 1 căţel de usturoi. Se pun la prăjit pentru 2-3 minute
• urmează okra. Se pune peste ceapă şi usturoi şi stă la “bronzat” alte 4-5 minute
• se dă focul mai mic şi amestecul se mai ţine cam 4 minute
• roşiile se pun în apă fiartă şi rece, după 30 de secunde, pentru a se “despieliţa”
• după ce au rămas “nude”, se taie mărunt
• adăugăm roşiile peste amestecul existent şi se şin încă 8-9 minute la foc
• se adaugă şi puţină apă, cam o jumătate de cană
• pentru un gust bun intră în acţiune o jumătate de linguriţă de cumin, sare, piper şi puţin ardei iute, pe care îl dozaţi după plăcerea de a mânca mai iute sau nu
• fiertura mai stă la fiert cam 10 minute şi la final se “încoronează” cu puţin pătrunjel şi cu al doilea căţel de usturoi, mărunţit şi el

Rezultatul e foarte gustos şi arată cam aşa.

După cum puteţi vedea, avem şi o garnitură de cartofi natur. Plus că am apucat să bag furculiţa de câteva ori, după aceea abia mi-a picat fisa că poate ieşi de un articol “culinar”.

Poftă mare!

• Jurnal de vacanţă – Castelul Hunyazilor – “Cartim” îşi face datoria de blogger turist şi prezintă experienţa lui de “expediţie”. Cu detalii interesante şi poze numai bune de făcut poftă de calătorii
• Ca presa – “Andreanum” scrie pe un blog mai puţin cunoscut, dar o urmăresc de luni bune deja. Încă un articol plin de “zeamă” despre implicarea presei în toate evenimentele tragice din România. Implicare ce înseamnă tevatură, teatru şi rating. Şi cam atât.
• O saptămână de comunism – acasă la Chip şi Dale – dacă tot mi-a fost bărbatul plecat prin alte state şi s-a simţit atât de bine, a pus la punct detaliile necesare şi a urcat şi câteva dintre sutele de poze făcute. Încep să regret că nu am fost cu el.
• Scuze şi motive – Maddame dă cu piatra într-o atitudine păguboasă ce nu ne este străină. Găsirea de scuze, de multe ori fără a căuta iniţial o soluţie. Un articol incomod şi din păcate prea adevărat.
• Ajutaţi popii să pescuiască – m-am obişnuit deja cu articolele semnate de Dollo, iar acesta merge deja pe linia consacrată. Cu mult curaj şi informaţii chiar suculente, Dollo mai bate un cui în sicriul preoţimii româneşti. Cu sau fără simpatii religioase, merită să fie citit.
• Mesajul unei asistente din sistemul sanitar românesc – dacă tot e normal să publici opinii din toate taberele implicate într-un “conflict”, Cetin postează un mesaj primit de la o “asistentă” de ATI.
• Carpathian Gardens e la Mamaia – Moldova e frumoasă, ştim asta de pe vremea cronicarilor. Din păcate prea puţin promovată în “brandul de ţară”.
• În Granada -  frumos, frumos, frumos. Cam asta am de spus. Încă un reper turistic ce merită notat.
• Vreau demisia lui Boc, Grevă fiscală şi să emigrez! – cam ăsta e sentimentul unei mari părţi din populaţie. Din păcate, ne pasă doar nouă.
• Amintirile unui reporter (I) -  despre vremurile demult apuse ale unui altfel de jurnalism.
• Statul şi IT-ul – la poveşti fantastice despre sisteme informatice stăm al naibii de bine. Realitatea este însă tristă.
• Cine sunt românii din România? – ţigani, rromi, români. Reguli şi excepţii plus o problemă – revenirea în ţară a “românilor”.
• Amestecate … (şi obligatoriu un pumn în gură!) – un articol de Dan Negru, pe care îl descopăr şi în altă ipostază decât “isteriile” de la TV. Şi diferenţele sunt uriaşe. Recomand deci cu mare drag “bloaga” lui. Nu doar acest articol.
• Grevă generală – cum unele probleme sunt mereu actuale.

Au fost şi alte articole interesante săptămâna asta, dar mă opresc aici. Lectură plăcută

Vă invit deci săptămânal să participaţi la “Votul de duminică”. Să votaţi varianta care vi se pare potrivită şi mai ales SĂ COMENTAŢI. Să vedem de ce aţi ales o variantă de răspuns. Vă mulţumesc anticipat pentru participarea la acest “joc”.

Şi acum, că am explicat ce şi cum, propun să povestim despre “relaxarea fiscală”, că tot o avem pe buze de luni bune. Opinia majorităţii este că mai puţin şi plătim aerul respirat, dacă n-o fi şi taxa asta prin lista deja existentă, că întregul sistem este prost gândit şi la fel de modern ca armurile de cavaleri în Razboiul din Golf. De la noile cozi pentru cei cu PFA sau DA, la impuneri de 2-3 lei, pentru plata cărora costă mai mult biletul de tramvai, la toate minunile de impozite şi născociri. Pentru un antreprenor doar faptul că are contabil îl ţine probabil departe de un suicid. Adăugăm acum scandalul cu cele 3 “acte” ce se vor depune la cele 3 instituţii cunoscute pentru eficienţă şi bunăvoinţă, alţi draci sau dumnezei, după cum stă fiecare cu spiritul religios.

În altă ordine de idei însă, la fel de certă este disponibilitatea românului de a “scăpa” de plăţi, oricum s-ar putea. Cred că am auzit mai des despre cum să “decontezi” una-alta sau să fentezi statul, decât să fii la zi cu toate. Nu neg, e plin de taxe cretine (îmi amintesc că iar au trimis cei de la Radio Timişoara “factură”, deşi “proprietarul” apartamentului plăteşte deja taxa radio-TV, iar eu întâi mă sinucid şi apoi le ascult emisiunile), aşa că această corectitudine frizează falimentul.

Deci, normal, reacţia este: simplificaţi porcăria asta. Adunaţi taxele într-una mare şi tare, lăsaţi plăţi online sau orice înseamnă să nu stai ca boul la cozi şi plătim.

Bun. Şi acum Aghiuţă tot nu-mi dă pace şi fac pe avocatul lui. Să zicem că, printr-un cataclism cosmic scăpăm de nebunia de acum. Vom avea un impozit. Punct. Şi va fi chiar la  un procent de bun simţ. Oare în aceste condiţii, când suma de plătit nu este enormă şi plata e simplă în doi timpi şi două mişcări chiar (simţiţi ce eficienţi suntem?), VA PLĂTI ROMÂNUL CORECT? Sau o va da la întors?

Aveţi microfonul

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Trecând peste show şi bla-bla, ajungem la “sămânţă”: zeci de ciocane peste deşte şi sute de nopţi nedormite. Iar rezultatele se văd.

Şi cum umblam creanga prin Times Square, încercând să evit să intru în faţa camerelor foto (aşa cum şi restul de turişti sunt atenţi să nu-mi strice mie poza), ajung la un chioşc din ăsta făcut “ad hoc” de face reclamă la Air Force. Cică e Air Force Week.

Şi, tot învârtindu-mă să mai fac nişte poze cu “piaţa”, dau de asta:

Normal, ca tot omu’ privitoriu de Discovery, cuget pentru mine că agregatul ăsta custom made e demn de OCC.

Mda, se pare că am ghicit. Vă mai ataşez nişte “detalii”, că arăta de să leşini. Se tot oprea lumea s-o vadă. Partea nasoală e că se puneau să pozeze lângă ea, aşa că mai greu s-o prind “singurică”.

Ţevile de eşapament:

“Butelcuţa” de combustibil:

Vârful de pe aripa din faţă nu e chiar “pedestrian friendly”, dar arată super.

Asta era retrovizoarea. Şi o parte de ghidon.

Niscaiva “angrenaje” şi alte detalii tehnice.

Jucăria a fo’ construită pe “model” F/A-22 Raptor, pentru Air Force, şi a costat vreo 150.000 de washingtoni. Da, am o mare admiraţie pentru indivizii ăştia, care au pornit cu atelierul ăla amărât şi au făcut hăt bine jucării din astea de 100-200 de mii de dolari. Da, au sediul central în statul New York şi da, sunt o idioată că nu mi-am făcut timp să ajung şi pe acolo.

Mai erau şi chestiile astea mari şi gălăgioase. A pus unu’ în funcţiune măgădăul ăsta de A10 şi eram la 5 metri de el. Era să-mi cadă inima în chiloţi, la cum a sunat. Oricum, tot chopper-ul îmi place mai mult

Că tot am trecut pe lângă ctitoria lui Trump, am luat-o puţin în poză. Ăsta e Trump International Hotel and Tower (parcă aşa se cheamă), că mai are 2 colecţii de etaje prin “sat”.

Am mai aruncat şi o privire indiscretă în Park, că tot era în dreapta mea. Aş fi mai făcut o plimbare pe acolo, dar prevedeam că îmi vor cădea pingelele după vizitarea muzeului, plus că era oricum cald de să crăpi. Ca de obice însă, “pajiştile” sunt tunse frumos şi stropite cu apă.

N-am fost în mare sentiment fotografic, aşa că, spre deosebire de alte dăţi, când apăs “butonul” ca disperata, de data asta am pozat câteva clădiri drăguţe şi un loc umbros, lângă Central Park.

Ceea ce nu simţiţi voi este o puternică aromă de pipi de câine. Dacă restul … “resturilor” se adună în pungă, rezultatul lichid al excreţiei patrupede rămâne pentru poster(ior)itate. Şi, la 40 de grade celsius (sau pe aproape), bănuiţi rezultatul.

Şi am ajuns la ze muziăm, străjuit de mihai viteazu călare pe breazu tata Roosy.

Înăuntru puhoi de turişti, majoritatea vorbitori de “americană”, deci se infirmă ipoteza că-s chiar idioţi. Plasaţi frumos la COADĂ, calmi, înaintând pas cu pas. Am plătit 16 washingtoni pentru intrare şi aflu că (tot în cel mai pur stil american), dacă vreau să văd “spoziţiile” mai şmechere tre’ să plătesc  în plus. Mda, ăştia cam aşa fac. Plăteşti o chestie şi, după ce te feliciţi că ai primit “admission”, ţi se susură la ureche că, ale mai tari chestii costă în plus. Yankei.

Cum chestiile în plus presupun să te “register”, am zis, merci de biletul de intrare şi la re pentru restul. Mai stă dracu’ cu ochii pe ceas să nu piardă intrarea. M-am lipit deci de Live Lizards, ceva space shit şi chestii din astea organizatorice.

Orătania asta era în primul “hol”, unde se vindeau biletele. E o secţiune specială pentru răposaţii în cauză, am mai multe poze şi cu ele.  Am trecut apoi la vizionat animale împăiate, mişto prezentate însă.

Ăsta ar fi dinţosul din reclamele Colgate (parcă), mestecând o ramură. Am trecut apoi printr-o sală mare cu exponate referitoare la foştii “chiriaşi” ai continentului, ai căror puţini descendenti stau prin rezervaţii, după care am ajuns într-o sală mare, numai bună să adăpostească a mai mare canoe din lume

Care canoe, raportată la bipezii din sală, arată cam aşa:

Zic, sala s-a făcut pe măsura ei. Pe margine alte “stalactite” în vitrine:

Încercând în disperare să găsesc totuşi o cale în cele 4 nivele, cu harta soarelui răsare în mână (nuş’ ce cartograf au, dar ar trebui împuşcat), am luat deşteapta decizie de a umbla de proastă şi de a nimeri ca orbul Brăila expoziţiile.

Am ajuns deci la expoziţia răposaţilor. Multe informaţii şi “resturi”, numai bune de studiat.

Iar apoi secţiunea pentru “lumea dispărută”, unde am prins “tirexul” în 2 timpi şi mai multe mişcări (că era în sala a treia de dinozauri).

Şi, pentru edificare, o poză cu doi amatori de hamburgeri şi “picioruşul” finuţ al fiarei. Thank God they’re extinct!

Sătulă de atâtea oase, am trecut iar la marile realizări ale taxidermiei moderne – alţi răposaţi, în varianta paie şi piele. Sau blană, dacă vă place mai mult. Sectorul de “African Mammals”, unde puţea discret a ceva şi nu ştiu ce.

Cuget că de la purtătorii de fildeş era putoarea, dar nu bag mâna în foc. Oricum, cald, de parcă mai trăiau orătăniile şi aveau nevoie de micro-climat. Cum majoritatea exponatelor apar în varianta “vie” la Bronx Zoo (văzute deci de 2 ori deja), am făcut şi eu cale spre ieşire. Apoi, ca un om inteligent, în loc să caut staţia de sub muzeu, m-am dus tot pe cele 2 mergătoare înapoi spre zona de Sud a Central Park.

Am aruncat încă un ochi prin parc, aşa de pe margine şi am revenit acasă. Eram deja plecată de 5 ore. Când au trecut, sfântul ştie.

Aşa că, dacă vă “întâmplaţi” prin Marele Măr, recomand şi Muzeul de Istorie Naturală că e simpatic. Puteţi vedea mai multe expoziţii, dacă plătiţi suplimentar, dacă nu, oricum sunt destule chestii la care să căscaţi gura. Dacă aveţi şi urmaşii cu voi, aduceţi-i că le va plăcea. Este “cafe” la fiecare etaj, un gift shop gift ..uit de tot felul de agregate, bani să aveţi la voi, că e de cumpărat.

Toate pozele sunt pe bestworldimages.com.

Din ce am văzut pe la televizor, SUA are probleme serioase cu obezitatea. Cel puţin aşa se vede pe la documentare şi prin emisiunile de ştiri. Nu pot spune că am fost însă pregătiţi pentru realitatea din “teren”.

Am găsit aici zeci de mii de restaurante din toate ţările posibile şi imposibile. În zona noastră (nu una exagerat de circulată de turişti, deci nu Manhattan) avem cam aşa: Five Guys, Wendy’s, McDonald’s, Dunkin’ Donuts, SubWay, Burger King, Arby’s, plus o căruţă de tonete de hot dog, îngheţată şi restaurante chinezeşti, indiene, italiene, argentiniene … înţelegeţi ideea. Astea toate pe max. 2 km pătraţi. În zonele turistice e şi mai cu cântec.

Mâncarea de fast-food este în general cam prea accesibilă. Nişte legume decente sau fructe costă mai mult decât un meniu la unul dintre locaţiile astea, aşa că pentru unii alegerea este clară. Plus că e mai uşor să duci copilul la pizza, decât să îţi baţi capul să-i găteşti zilnic.

Rezultatele sunt … uimitoare.

Cunosc destui români care încercă să scape de 10-20-30 de kile în plus. Sunt preocupaţi de asta, supăraţi că au această problemă etc. Când ştiu cât de mult îi deranjează pe ei acele kilograme (care de multe ori chiar nu ar fi o problemă), rămân cu gura căscată văzând oameni de 150 de kilograme, că ronţăie relaxaţi din 2 meniuri uriaşe la un fast-food.

Cel mai trist este să vezi copii, care la 10 ani, sunt mai grei decât un adult. Şi care, normal, au program zilnic la “mec”. Loc pe care îl calcă şi prietenii noştri cu gâga mică, pentru că au o zonă drăguţă de joacă. Merg acolo, se agaţă sufleţica de “aparate” şi vin înapoi. Regimul copilului de mâncare este strict supravegheat, are de 2 ori pe zi “program” de fructe şi scapă foarte rar la un hot dog. Doar când suntem plecaţi o zi întreagă la Zoo de pildă şi nu putem duce mâncarea după noi pe căldură. În rest, i se găteşte zilnic cu mare grijă, face mişcare, mănâncă fructe etc.

Porţiile în multe locaţii sunt URIAŞE. Sunt eu mai scârţâită la mâncare, dar unele porţii de copii abia le pot eu consuma. Este plin de tot felul de prostii, gustoase, e drept, dar care au un conţinut caloric de te sperii.Am scăpat şi eu în primele săptămâni ca vaca în lucernă şi am pus 3 kile rapid. Nu e o mare realizare, dar pentru mine a fost un şoc, în condiţiile în care mă învârt la acelaşi număr de vreo 10 ani. Şi astea  3 kile le-am pus în primele 3 săptămâni, fără prea multe dificultăţi.

Există destule locuri de “pierzanie” pe aici, aşa că pot înţelege într-un fel problema obezităţii. În acelaşi timp, deşi e normal să vezi oameni de 150-200 kg pe stradă (bun, nu e plin de ei, dar mai vezi), la fel de normal este să vezi oameni de toate vârstele care aleargă şi arată “tip-top”. Am văzut bătrâni de 60-70 de ani făcând jogging, puşti de 15-18 ani, unii aleargă de întreţinere, alţii doresc să mai scape de “plus”. Cel mai impresionant mi s-a părut un tânăr de vreo 25 de ani cred, pe care l-am văzut alergând pe mal, la Chelsea Piers. Normal că am căscat ochii după el, pentru că arăta “beton” şi ,deh, om sunt şi io. Ce m-a lăsat mască a fost faptul că avea braţul stâng amputat din umăr, deci pot spune că nu-l avea deloc.

Pe cât de mare este problema obezităţii, pe atât de implicaţi sunt unii să o rezolve. The Biggest Loser a avut un mare impact şi la multe firme se fac concursuri de genul ăsta între colegi. O prietenă de-a noastră a dat jos mult cu ocazia asta şi acum munceşte să se menţină.

Este plin de săli de de toate. De la balet, Pilates, Zumba, arte marţiale, la orice poţi să-ţi imaginezi. Preţurile sunt relativ decente (pentru salariile lor) şi ai de unde să alegi.

Avem deci contraste: oameni foarte “fit” şi unii care nu se mai pot deplasa. Avem familii care mănâncă doar in fast-food şi familii care nu prea calcă acolo.

Trist este că sunt destui copii afectaţi şi nu e vorba doar de 5 kilograme în plus. Se fac tot felul de programe, s-au interzis “transfats” in NY, acum se reduce sodiul din produsele alimentare, se încearcă deci şi la nivel mai înalt să se remedieze situaţia. Problema este însă că există prea multe locaţii “rapide”, unde ţi se vând tot felul de chestii gustoase şi înnecate în grăsimi. Dacă urmăreşti ce conţinut caloric au meniurile de la Burger King sau chiar senvişurile de la SubWay, că tot se laudă ăştia că sunt healthy, te doare capul. De multe ori doar burgerul are 700-1000. Dacă mai pui şi un “shake”, te-ai rezolvat. Punem la socoteală şi pasiunea mistuitoare pentru îngheţată (am mâncat atâta îngheţată şi eu aici, cât n-am mâncat într-o viaţă), care se vinde la porţii sănătoase, sau la “găleată” şi tot felul de delicatese de genul … şi cam avem o explicaţie.

Nu ştiu deci dacă e 70%, că n-am numărat. Este clar o problemă, fără dubiu. Pentru că, pe lângă cei cu acele 10-20 de kile de care spun eu (normale până la urmă şi la noi), avem oameni ce trec de 150 de kile cu felicitări. Tinere de 20 de ani cât mine şi iubi la un loc, oameni în scaun cu rotile, pentru că nu se pot mişca (am văzut o asemenea femeie în aeroport în Akron şi iubi zice că bătea spre 2 chintale). În România mai auzeam de asemenea cazuri pe la televizor, aici te intersectezi pe stradă cu ei.