Se preconizează mare party la “uzină”, aşa că ieri am fost mai mult pe drumuri. Când n-am călărit Corsica, am păşit (diz)graţios pe trotuarele frumoase ale oraşului. În unele zone încep să arate a ceva, în timp ce prin alte locaţii este sport extrem să păşeşti.
Zona bântuită ieri pe la 11 are din fericire o zonă pietonală decentă, başca una dintre puţinele piste de biciclete, pe care încă mai circulă pietoni cu paporniţele în mână, că e asfaltu’ lin şi plăcut la opinci.
Am o însarcinare specială: să fac dublură la chei. Cunosc “şopul” minune de vreo 20 de ani, de când e acolo. Ah, nu mai este .. tre’ sa trec strada şi să merg încă vreo 20 de metri spre Gară (nu atât de aproape de ea încât să simt mirosul de pipi).
Ajung normal la trecere şi arunc un ochi cu ochelari cu tot spre semafor. Roşu, mamă. Mă proţăpesc pe trotuar şi arunc o privire scurtă către ăia de lângă mine. Vreo 20 de inşi de diverse vârste, dame, nenea, toată fauna. Ăştia nu le au cu sistemul de culori sau îi doare “nici acolo” şi trec. Primul scapă din turmă şi restul nevertebratelor îl urmează voios, FĂRĂ a se deranja măcar ocular vezi matale că totuşi ESTE ROŞU.
Normal că mai apar şi 2 maşini care opresc pentru ca valul de orăşeni şcoliţi şi politicoşi să treacă, doar nu îi vor lua pe capotă.
Cea mai mişto fază este că tot indivizii ăştia sunt cei care au o problemă cu tot ce mişcă pe 2, 3 sau 4 roţi în oraş. Că şoferii nu îi lasă pe trecere, că le taie calea, că … Peste 3 minute aveam să fiu din nou şofer şi cunosc deci situaţia de partea cealaltă. Că doar nu înjur uneori de nu mă repet 3 minute fără motiv. Mulţi şoferi sunt indisciplinaţi, fără chef să caşte ochii mai bine, “trag” de galben etc. Dar procentajul celor care ies din intersecţie pe roşu plin cu capul sus şi mândri de ei este tragic mai mic decât al pietonilor pentru care culoarea semaforului e ca faculta la “fe fe” .. te interesează din când în când, poate când ai examene.
Am scris acum ceva timp un articol care s-a bucurat de aprecierea voastră, “pietoni, aveţi dreptul să muriţi“, prin care încercam să ating câteva dintre problemele celor care circulă de stradă pe cele 2 picioare din dotare. Este clar că NIMENI NU VĂ POARTĂ GRIJA, deci, dacă nu căscaţi ochii, chiar şi pe “dreptul vostru”, puteţi sfârşi tragic. Putem sfârşi, că doar nici eu nu merg prin aer.
Să traversezi însă PE ROŞU mi se pare pur şi simplu că o ceri. Pentru un şofer o prostie din asta costă mult, pentru pieton rezultatul poate însemna mai mult decât un permis “şutit” sau nişte îndoituri pe spoiler. Dar niciunul dintre avântaţii de ieri (peste 95% dacă doriţi să ne jucăm cu procente) nu se gândea că este posibil să vină de undeva o maşină al cărei şofer să nu aibă rapiditatea să apese frâna sau să nu observe. Poate că omul ăla ştie că e pe verde plin şi că trebuie să treacă repede intersecţia că e şi un tramvai în staţie, care va ajunge peste el imediat ce are voie să pornescă. Sau e într-o pasă proastă, naiba ştie.
Şi te prinde peste picioare pe roşul tău, pentru că eşti prea grăbit să aştepţi încă 20 de secunde până ai dreptul legal de a trece.
Partea tristă a poveştii nu este că au trecut doar o categorie de pietoni. Este trist că mare parte dintre cei de pe trecere pe plin roşu sunt tineri liceeni sau studenţi, de la care sincer am alte aşteptări. Pe bătrâni îi mai înţeleg. Ştiu că o luam pe Mama Ana la şuturi uneori, că nu se uita după semafor “femeie, cască ochii pe unde treci. Nu pe la mijloc de stradă, chiar dacă ţi-e mai aproape. Uită-te la semafor. Treci numai pe verde şi atunci caşti iar ochii să nu vină vreun zorro pe bătăturile tale”. A fost un mic şoc pentru ea, dar a prins ideea.
Unii bătrâni nu văd prea bine, se mişcă încet, sunt de la ţară etc. Dar tu, puştiul de 17 ani sau tanti de 25, “corporate girl” ce naiba de scuză mai ai? Că semaforul e decorativ? Că vine diriga în clasă şi descoperă că ai plecat după langoşi? Dacă tot ai întârziat 10 minute la job, mai contează alea 20 de secunde “furate” poate cu preţul vieţii tale?
Ajungem iar ca proştii să ne uităm peste gard, la vecini. Na, vecinii de peste nişte garduri … Ăia al căror confort ne face să bălim toată ziua. Ale căror străzi curate şi oraşe ca farmacia ne dau de înţeles că Brucan era rupt de realitate că dădea doar 2 decenii de muncă până la nivelul lor. Da, dom’le, nemţii. Pe care nu i-am văzut trecând pe roşu, de câte ori am avut plăcerea să trec alături de ei. E roşu, au înţepenit. E verde, pornesc ca potârnichile. Stau pe partea dreaptă a scărilor rulante, pentru ca pe stânga să treacă cei în viteză. Cască ochii atunci când se apropie de o pistă pentru biciclişti, pentru că acolo puştii şi maturii pe 2 bucăţi roată circulă în voie. Şi contactul cu ghidonul pare-se dă vânătăi.
Ştiu că la prima vizită în Munchen am fost surprinsă de cum se circulă “soldăţeşte” pe stradă. Şi, pentru că nu doream să fiu un român împuţit, care iese din “normal” prin asemenea greşeli, imediat am învăţat şmecheria cu statul în partea dreaptă a scării rulante etc. A fost chestie de secunde, până să conştientizez cum se face şi să integrez noul comportament îmbunătăţit.
E chestie de secunde să îţi schimbi stilul şi în ţara ta. Să vezi roşu în faţa ochilor (la propriu de data asta) şi să stai cuminte, pănă apare verdele. Te poţi gândi la cai verzi pe pereţi, sau stele verzi, dar să traversezi corect.
Nu suntem nemţi, pentru că nu ne plac regulile. Pentru că unii dintre noi trăim cu impresia că viaţa lor aia guvernată de reguli este plictisitoare pentru noi, ăştia cu sânge fierbinte în vene. Sunt însă reguli care te ajută să vii acasă întreg. Să ajungi la şcoală pe picioarele tale, să apuci să îi spui şefului “uff, am întârziat 2 minute, traficul e infernal”.
Legile sunt pentru toţi. Şi unele, restrictive sau nu, fac ceva ordine în haosul din oraşele noastre. Dacă ai pretenţia ca şoferii să te respecte pe stradă sau ca pe drumurile noastre să fie mai puţine tragedii, poate e momentul să îţi asumi şi tu nişte obligaţii. Sună al naibii de idealist, dar, dacă TOŢI am respecta nişte reguli, poate se întâmplă totuşi minuni.
